Autor: Agatha Christie
Naționalitate: britanică
Titlu original: Black Coffee
An apariție: 1961
Nota mea: 5/5
Dacă ar fi să număr toate cărțile scrise Agatha Christie pe care eu le-am citit cred că ar fi vreo 11-12 cărți, atât de tare sunt îndrăgostită de stilul acestei scriitoare. Și cred că nu voi nota niciodată vreo carte a sa cu mai puțin de 5/5 puncte. Și asta pentru că scrie extrem de bine și mă captivează în așa hal că uit să mai mănânc sau să dorm când trebuie. Am descoperit cartea întâmplător și atrasă de titlul neobișnuit, am zis să îi dau o șansă. Cu siguranță a meritat!
— Oricum, continuă el, ăsta e genul de caz care ţi se potriveşte ca turnat. E pe placul minţii dumitale întortocheate. Eu unul nu pot să sufăr cazurile de otrăvire. Nu ai cu ce să continui. Trebuie să afli ce a mâncat şi a băut victima, cine a umblat cu mâncarea şi băutura, ba şi cine a respirat asupra lor! Recunosc că dr. Graham pare foarte sigur cu privire la caz. El spune că drogul trebuie să fi fost în cafea. Conform spuselor lui, o aşa doză mare a avut un efect aproape instantaneu.
Pe scena romanului urcă mai multe personaje: sir Claud Amory, Tredwell (servitorului lui Claud), Richard Amory și soția acestuia, Lucia, Edward Raynor (secretarul lui Claud), Caroline și Barbara Amory, Tonio Carelli. De pe această scenă nu putea să lipsească…da, ați ghicit: faimosul detectiv belgian Hercule Poirot!
Sir Claud Amory descoperă o noutate științifică și bănuiește că unul dintre membrii familiei sale vrea să fure formula acesteia. Claud este apoi otrăvit, iar fiecare dintre cei prezenți este suspectat de moartea acestuia. Deși fiecare dintre ei are motive să îi dorească moartea lui Claud Amory, doar Poirot va reuși să aducă lumină și să descopere adevăratul criminal. Trebuie să recunosc că scriitoare s-a jucat cu mine de parcă mintea mea era o minge de ping-pong: toate indiciile oferite mă trimiteau de la un personaj la altul și am încercat să îi analizez pe rând. Ei bine, pe adevăratul ucigaș nu l-am ghicit bine!
Urmă o scurtă pauză, apoi detectivul începu să vorbească agale.
— Da, cred că ştiu cine e criminalul… În sfârşit. Îmi amintesc de un alt caz petrecut nu prea demult. N-am să uit niciodată uciderea lordului Edgware. Era cât pe ce să fiu învins – da, eu, Hercule Poirot – de şiretenia extrem de simplă a unei minţi pustii. Vezi dumneata, domnule Raynor, minţile simple au adesea geniul de a comite o crimă necomplicată şi apoi s-o lase baltă. Să sperăm că, dimpotrivă, ucigaşul lui sir Claud este inteligent şi superior şi extrem de încântat de sine şi incapabil să reziste să facă un lucru absurd.
Cartea are foarte mult mister, suspans și un final neașteptat. Cel puțin pentru mine. Interesant cum plecând de la o cafea neagră, scriitoarea britanică țese o pânză de păianjen încâlcită din care este greu să scapi. Recomand carte celor interesați de cărți cu temă polițistă și celor însetați de mister și neprevăzut. Bineînțeles, și celor care îl admiră pe Hercule Poirot!
Lasă un răspuns