Autori pe care i-am descoperit în 2015

În 2015 am citit o mulțime de autori până atunci necunoscuți mie și în cele ce urmează voi încerca să facă o listă cu o parte dintre acești autori și cu ce cărți am citit de la ei. Menționez că în cele ce urmează includ doar părerea mea și nu spun că anumite cărți nu sunt bune, ci doar că nu m-au atras pe mine sau nu sunt genul meu. Așa că aveți libertatea să le citiți și să decideți singuri dacă o carte vă place sau nu, fără să vă lăsați influențați de părerile altor cititori.

  • Alice Munro (singura carte pe care am citit-o scrisă de Munro este Ură.Prietenie.Dragoste. Căsătorie. Nu m-a impresionat deloc atunci când am citit-o, așa că i-am dat 1 din 5 steluțe.)
  • Muriel Spark ( am citit până acum doar Domnișoara Brodie în floarea vârstei și i-am dat 3/5 steluțe. Nu este o carte rea, are multe părți bune, dar țin minte că anumite scene din carte m-au lăsat rece și mă așteptam la mai mult.)
  • Jude Devereaux ( este o scriitoare de romane de dragoste și am citit de la ea Femeia pierdutăun roman destul de drăguț pe care vi-l recomand dacă sunteți pasionații acestui gen romantic)
  • Suad (am citit Arsă de viei-am acordat 4/5 steluțe și este o carte care m-a tulburat mult, dar care chiar mi-a plăcut)
  • James Oliver Curwood ( de el am citit Grizzly, stăpânul munților, o carte de aventuri extrem de frumoasă!)
  • Iris Murdoch (am citit Clopotul, carte care nu m-a impresionat foarte tare și care a primit de la mine 3/5 steluțe)
  • Kerstin Gier ( am citit Roșu de rubin, o carte fantasy excelentă pentru adolescenți, dar care pe mine nu m-a atras)
  • Haruki Murakami ( o fi el extrem de lăudat, dar eu nu am rezonat cu el și nici nu prea am înțeles îmbălmăjeala din Cronica păsării-arc. Doar această carte am citit-o până acum de el. )
  • Jean Bart ( de Bart am citit Europolis, o carte extrem de frumoasă despre frumusețea Sulinei și a locuitorilor din zonă. Recomand!)
  • Kim Ewards (am citit Fiica tăcerii și mi-a plăcut foarte mult. Cartea prezintă destinul unei supraviețuitoare cu sindrom Down și modul în care viața celor din jur este influențată de prezența unui copil cu această boală. Este un roman cutremurător pe care dacă nu l-ați citit, vă recomand să o faceți!)
  • Kuprin (am citit Duelul, un roman rusesc destul de complex, dar pe care eu personal l-am găsit cam greoi )

  Voi ce autori noi ați descoperit în 2015?

Impresii lectură DECEMBRIE 2015

În luna decembrie am reușit să citesc un număr de 7 cărți. Am citit autori noi pentru mine și cărți extrem de frumoase și interesante. În ordine cronologică, acestea sunt:

  • Soția călătorului în timp (Audrey Niffenegger) – este un roman destul de interesant, mi-a plăcut, însă nu pot să spun că m-a dat pe spate. Dacă dați click pe titlul cărții, veți putea citi recenzia făcută.

(mai mult…)

Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit – Zaharia Stancu (recenzie)

Autor: Zaharia Stancu

Naționalitate: română

Gen carte: nuvele

An apariție: 2010 (Editura Litera)

Nota  mea: 5/5

Zaharia Stancu este un autor român foarte drag sufletului meu și încă de la lectura romanului Desculț și ulterior a romanului Pădurea nebună, am simțit o atracție deosebită față de cărțile sale. Sunt cărți care descriu viața simplă a țăranului român, descriu micile lor bucurii, patima și lăcomia pentru pământ, relațiile controversate dintre oameni (fie ei membri ai aceleiași familii sau nu) și descriu sufletul omului simplu de la țară, fără educație aleasă, dar care a învățat că supraviețuirea este o luptă zilnică.

Volumul despre care vreau să vă vorbesc acum este de fapt un volum ce conține trei nuvele care au un punct comun: personajul masculin principal (care este și narator) ce se  maturizează treptat și într-un mod destul de brutal. Iar acel personaj este Darie, copilul care înțelege de la vârste fragede ce înseamnă boala, moarte, lăcomia pentru pământ.

Titlul primei nuvele, Costandina, face referire la sora vitregă a lui Darie, Costandina, care vine la familia ce a crescut-o pentru a cere pământ. Și deși se ceartă cu ceilalți, este bătută și jignită, pune pământul mai presus de propria viață. Iar această imagine a femeii care se trântește pe jos (la propriu) pentru a obține o bucățică de pământ, este cruntă, dar incredibil de bine nuanțată. Pământul (la fel ca în Ion sau Moromeții) este cel care împarte oamenii în două mari categorii: cei bogați și cu pământ, și cei săraci care mor de foame.

Titlul celei de a doua nuvele din volumul de față, Uruma, urmează o altă temă interesantă: aceea a primei experiențe amoroase a lui Darie. Uruma este numele unei tătăroaice care îi sucește fără să vrea mințile lui Darie, iar aceste prezintă pe tot parcursul nuvelei imaginea ademenitoare a fetei care exercită o puternică atracție asupra lui.

În Ce mult te-am iubit, Darie este deja matur, plecat la București și este surprins întors în sânul familiei cu ocazia nefericită a morții mamei sale, Maria. Ce mult te-am iubit se referă la vorbele pe care tatăl lui i le spune mamei aflată în sicriu. Țăranul sărac și simplu este surprins aici în plină efervescență sufletească, el nefiind obișnuit să își exteriorizeze sentimentele față de femeia pe care a iubit-o enorm. Iar simplul gând că există oameni care nu au spus niciodată “te iubesc”ființei dragi…mi se pare ceva ieșit din comun. Stilul lui Zaharia Stancu este incredibil de captivant.

Am adorat acest volum, l-am citit pe nerăsuflate și nu pot decât să vi-l recomand cu tot dragul. Din toate cele trei nuvele, cred că cel mai mult mi-a plăcut prima, Costandina, și cred asta deoarece mi s-a părut și cea mai tulburătoare. Nu vă așteptați la un volum vesel, nu vă așteptați la niște scrieri ușurele. Așteptați-vă la o radiografie, dacă o pot numi așa, a sufletului țăranului roman, surprins în mediul său de viață. Vă aștept cu păreri despre aceste nuvele sau despre orice altă scriere a lui Stancu.

CITATE

În tinerețea mea depărtată, am petrecut câteva luni în acest ținut straniu. Povestea pe care ați citit-o nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci, simplu, dar intens. Întâmplări, fericite și nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte câteva biete inimi omenești, vai, atât de omenești!

Toată lumea care a ținut s-o petreacă pe mama până la cimitir se înghesuie în jurul mormântului proaspăt, care se asemuie cu un cuptor de brutărie, și în care va fi așezată mama, cu sicriul ei, pentru a se odihni, pentru a putrezi, pentru a deveni țărână.

Mama – Pearl S. Buck (recenzie)

 

Autor: Pearl S. Buck (Pearl Sydenstricker Buck)

Naționalitate: americană

Titlu original: The Mother

An apariție: 1933

Număr pagini: 304 pagini

Nota mea: 5/5

PREZENTARE

Mama este povestea unei femei aparent neînsemnate, dintr-o lume îndepărtată şi îngropată în istorie. Romanul zugrăveşte într-un limbaj viu portretul unei femei sărace dintr-o regiune rurală a Chinei. Mama cea anonimă, asemenea celorlalte personaje feminine din carte, este o reprezentare a milioanelor de femei „fără chip” din spaţiul rural. Pe măsură ce tradiţiile străvechi, pe care ea însăşi le urmează cu sfinţenie, încep să se lovească de idealurile epocii comuniste, eroina se vede silită să-şi găsească echilibrul în faţă noului rol pe care ţărănimea chineză trebuie să-l joace.

PĂREREA MEA

Pearl S. Buck  a fost o scriitoare americană de ficțiune istorică, a primit Premiul Nobil în 1938 și este autoarea romanelor Mama, Înger luptător, Ogorul, Good Earth, Pavilionul femeilor, Vânt de răsărit, vânt de apus. Romanul Mama este fără discuție una dintre cele mai bune cărți citite în 2015 și cred că una dintre cele mai tulburătoare cărți citite vreodată. Cartea spune povestea unei femei sărace din China care înfruntă treptat neajunsurile vieții și este o eroină pentru timpurile dominate de comunism.

Ceea ce mi s-a părut foarte interesant este faptul că personajele cărții nu au nume, sunt păstrate de scriitoare anonime și sunt acele personaje fără chip și identitate care nu au rolul să impresioneze prin nume și identitate, ci prin povestea vieții lor. Am ales să citesc această carte pentru că auzisem multe păreri bune despre ea și luându-mă după titlu, mi-am amintit de o altă carte care se numește tot Mama, dar pe care încă nu am citit-o. (scrisă de Maxim Gorki).

Titlul pare să dea din start de înțeles că în centrul acțiunii se află Mama (scrisă în roman cu majusculă), ființa care se sacrifică pentru binele familiei, își iubește copiii, îndură foarte multe, dar nu uită niciodată că ea este mama, omul de care depind ceilalți membrii ai familiei. Mama muncește la câmp ca un bărbat, suferă pentru soacra bolnavă, pentru fiica care are un destin nefericit, pentru fiul mai mare  care seamănă intrigă, dar și pentru fiul mai mică care va fi toată viața o bucată importantă din sufletul său. Relația cu Tatăl, capul familiei, este una ciudată, dovadă stând nenumăratele controverse din sânul familiei și decizia majoră care va influența viețile celorlalți.

Personajele sunt construite extrem de bine, sunt unice în structura lor și atunci când începi să le afli povestea, îți apare un nod în gât de care nu mai scapi mult timp. Este  o carte tristă, tulburătoare, dar extrem de frumoasă și interesantă. Cele aproape 300 de pagini le-am parcurs în două zile, deoarece eram extrem de curioasă să văd finalul. Deși în același timp parcă vroiam să îl mai amân.

Finalul cărții este foarte palpitant, deja acțiunea de la început este tot mai alertă, destinele personajelor s-au schimbat foarte mult, anii au trecut și tot ce se va întâmpla în final va fi cât se poate de tulburător. Realismul poveștii gândite de Pearl S. Buck este extrem de bine conturat și deși este o carte care te întristează, promite o realitate care li s-a întâmplat multora dintre chinezii ce au trăit în timpul comunismului. Nu cred că pot găsi niciun minus acestei cărți, cum v-am spus deja, este o carte extrem de bună, poate una dintre cele mai bune cărți în 2015. Nu pot decât să o recomand și să aștept cu nerăbdare să citesc și alte cărți de aceeași autoare. Merită! Aș vrea să îmi spuneți dacă ați citit această carte, dacă v-a plăcut, dacă nu.

CITATE

Era încredinţată că el era mort şi, spunându-şi lucrul acesta de multe ori, convingerea i se strecură în inimă şi ea îl credea mort, dar nu-i mai trebuia decât un semn din afară care să-l convingă pe flăcău şi pe ceilalţi din cătun.

Însă mama îşi făcea nestrămutată treaba, cu chipul calm şi tihnit. Da, era atât de tăcută de parcă nici nu auzea forfota copiilor, a băiatului şi a fetiţei de colea, şi parcă nu auzea nici vocea bătrână şi interminabilă. Se gândea că, într-adevăr, stătuse puţin mai târziu în seara aceasta. Aveau o învoială care trebuia făcută la câmp în primăvară şi stătuse să culeagă ultimul rând de fasole.

Nono – Renata Carageani (recenzie)

Autor: Renata Carageani

Naționalitate: română

An apariție: 2012

Nota mea: 3/5

PREZENTARE

Aventură, umor şi judecăţi de valoare. Cum arată oamenii, văzuţi din perspectiva amuzantă a unor personaje care nu le ajung nici până la genunchi. O societate bizară formată dintr-un ursuleţ de pluş fugit de acasă, maidanezi conduşi de un câine-colonel şi pisici aristocrate ajunse pe drumuri analizează şi trage concluzii inedite despre lumea oamenilor.

PĂREREA MEA

Apărut în 2012, Nono este romanul de debut al scriitoarei Renata Carageani și deși are numai 168 de pagini, nu l-am citit atât de repede pe cât mă așteptam. Îmi doream de foarte mult timp să citesc această carte, citisem multe păreri pozitive despre ea și aveam impresia că este o poveste potrivită anilor copilăriei.

Titlul este foarte înșelător și spun asta pentru că Nono, ursulețul inocent care abia acum descoperă lumea înconjurătoare, este mai mult decât o jucărie pentru copii. Cartea nu este una pentru cei mici, ci este mult mai complexă decât pare.Nono este personajul principal acestui roman scurt și este un ursuleț aflat în plină criză de identitate. Da, ați auzit bine: criză de identitate. Cartea cuprinde mai multe teme, de la prietenie, încredere sau căutarea identității proprii. Nono renunță la confortul din sânul unei familii și ajunge să hoinărească pe străzi alături de câini și pisici, ajungând răsfățatul grupului.

Cartea nu are un conflict foarte bine pus la punct, iar acțiunea se rezumă la perindările în grup ale ursulețului, pisicilor și câinilor. Deși mi-a plăcut ideea cărții, mi-aș dorit mai mult de la această carte. Ursulețul descoperă valoarea prieteniei, află ce e frica, confuzia, singurătatea sau iubirea. Iar acest lucru este fascinant. Romanul lui Carageani are aparența unui basm, însă este un basm pentru adulți din care aceștia ar trebui să desprindă o anumită morală. Trăirile specific umane sunt astfel împrumutate animalelor și lui Nono, inocentul ursuleț care prezintă lumea prin proprii săi ochi. Nu m-au impresionat multe întâmplări ale cărții, însă măcar pentru ideea de bază a cărții, eu cred că merită să îi dați o șansă. Bineînțeles, vă aștept și cu păreri despre această carte!

CITATE

– M-am născut, îi zic cu jumătate de gură, apoi mă corectez imediat: de fapt, am fost desenat, cu creioane colorate, pe o coală de hârtie. 

Închid ochii ca atunci, în mașina de spălat și îmi doresc din tot sufletul să-mi pierd cunoștința, pentru început. Apoi să mor. Apoi să învii, la noi, pe canapea. 

Dacă Raiul e într-adevăr o lume specială, așa cum am înțeles eu din anumite filme, unde iarba e ca mătasea, copacii sunt înfloriți, soarele strălucește pe cer și niște ființe albe, cu aripi, te ajută să fii fericit, atunci am ajuns. 

N-am avut vreme să notez un cuvințel. Muncim ca niște nebuni. Dormim cu rândul. De data asta o să păcălesc somnul ca să scriu câte ceva în memorie. Mi-e teamă să uit.

Gândul că al putea fi nemuritor mă înspăimântă. Îmi trebuie ceva, ca o lovitură de teatru.

Poate că nu sunt prea deştept, dar cât am stat acolo, în magazin, am observat că oamenii sunt de două feluri: mari şi mici. Nu ştiu de unde îşi iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. Fac aproape orice să nu-i supere. Micii strigă la ei “mama” şi vorbesc o altă limbă decât a noastră, pe care marii o înţeleg. Am discutat odată problema asta cu prietenul meu. El susţinea că oamenii mici sunt cei mai importanţi. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai importanţi. Avea o teorie, complicată pentru mine, cum că adevăraţii stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorinţele. Aici nu puteam să-l contrazic, văzusem cu ochii mei. Era suficient ca un prichindel să arate cu degetul spre rafturi şi unul dintre ai noştri pleca pentru totdeauna. Şi nu zicea decât “mama!” şi arăta către noi. 

« Older Entries