Autor: Mircea Eliade
Naţionalitate: română
Titlul original: Domnişoara Christina
An apariţie: 1936
Nota mea: 4/5
Gen carte: nuvelă fantastică
Alte cărți de Eliade: Noaptea de Sânziene, Nunta în cer
Sacrul și profanul se împletesc și aici, ca de altfel în multe cărți scrise de Eliade, iar paginile vii cu care scriitorul ne delectează sunt incredibil de bine nuanțate. Am citit această carte de două ori până acum. Prima dată pentru că am fost puternic atrasă de titlu, a doua oară pentru că vroiam să ma mai întâlnesc o dată cu domnișoara Christina, ființa supranaturală care tulbură mințile celorlalte personaje.
Îmi place cum autorul dă viață personajelor sale, dar și atmosfera vrăjită în care este invitat cititorul. Povestea domnișoarei Christina este una complexă, transformându-se dintr-o tânără suavă și delicată într-un strigoi care are să distrugă vieți și să tulbure destine umane. Egor este principalul personaj masculin al nuvelei și cel față de care Christina are o atracție deosebită. Nu vreau să vă dezvălui prea mult din ceea ce se întâmplă între cei doi, însă vreau să menționez faptul că Egor se aștepta prea puțin la o apariție ca a Christinei în viața sa. Cum anume, veți afla singuri.
Domnul Nazarie, doamna Moscu, Sanda și sora ei, Simina, stau într-un plan ceva mai secund și își așteaptă titlul la următoarele victime ale strigoiului. Atmosfera de fantastic a cărții este întregită de evenimentele ce se deapănă rând pe rând. Vă recomand această carte tocmai pentru diversitatea emoțiilor de care cititorul este cuprins, dar și pentru întreaga atmosferă din sfera fantasticului.
CITATE
Zâmbetul ei înflori anevoi şi buzele nu mai purtau acum parfumul acela otrăvit care răvăşise carnea bărbatului din braţele ei.
– Cine ştie să întoarcă farmecele, să descânte de strigoi? întrebă el rotind de jur împrejur o căutătură aspră.
Egor simţi atunci aţintiţi asupra lui o pereche de ochi reci, metalici, ucigători. Înălţă privirile şi întâlni portretul domnişoarei Christina.
Dar lui Egor nu-i era teamă că stă de vorbă cu o moartă, ci-l stânjenea apropierea ei prea caldă, parfumul prea puternic de violete şi răsuflarea atât de feminină.
Domnişoara Christina îi zâmbi foarte trist, foarte obosită, privind-o în ochi, mărturisindu-i parcă dintr-o singură privire toate întâmplările, apoi rădvanul porni, fără zgomot, legănat ca un abur greu deasupra aleii.
Autor: Mircea Eliade
Naționalitate: română
An apariție: 1955
Nota mea: 5/5
Am citit câteva cărţi scrise de Eliade (Romanul adolescentului miop, Maitreyi şi Domnişoara Christina), însă nici una din ele nu mi s-a părut atât de fascinantă ca Noaptea de Sânziene. Este o carte frumoasă, o carte grea, cu puternice accente filosofice. Titlul pleacă de la ideea că noaptea de Sânziene este o noapte magică, în care cerurile se deschid şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea noastră.În centrul romanului se află Stefan Viziru, un tânăr însetat de cunoaştere şi prins în mreaja unei poveşti de dragoste. O iubeşte pe soţia sa, pe numele său Ioana, dar iubeşte şi o altă tânără întâlnită întâmplător, Ileana.
Considerat de autor ca cel mai bun roman al său, cartea are puternice accente filosofice care nu pot fi pe deplin înțelese decât de un cititor familiarizat cu filosofia. Eu nu fac parte din această categorie, așa că voi încerca doar să vă prezint câteva citate memorabile și să vă las să descoperiți singuri mai multe despre carte. La un moment dat voi reciti această carte minunată.
CITATE
E vorba de un mister, reîncepea Ştefan reîntorcându-se la masă. Adică nu înţeleg cu puterile minţii cum de s-ar putea realiza un asemenea lucru: să iubesc deodată două femei. Şi tocmai asta îmi dă speranţe: tocmai faptul că, pe plan raţional, nu înţeleg ce se petrece cu mine. Îmi spun că, probabil, experienţa pe care o încerc eu este de un alt ordin decât cel raţional, şi că, deci, ea nu mai aparţine experienţei umane, care se realizează în Timp, ci unui alt ordin de experienţe, i-aş spune, extatice, care are loc dincolo de Timp…
Nu mă gândeam la asta, o întrerupsese Ştefan. Nu era vorba de dragoste. Mă întreb dacă nu există şi altceva; ceva care să plece tot de-aici, dintr-o dragoste, dar care să ducă în altă parte. Mi-e foarte greu să-ţi explic. Nu înţeleg nici eu. S-ar putea, totuşi, ca să mai fie o ieşire, pe care noi n-o vedem. Faptul acesta că tu ne-ai întâlnit pe amândoi ar putea fi un semn, ar putea semnifica ceva…
Atunci i se păru că se trezeşte, şi inima începu să-i bată altfel;simţea din nou, şi dintr-o dată, prezenţa Ilenei ca o stranie şi nevinovată obsesie. Aşa i-o simţise necontenit până în clipa când Ioana intrase după el în baie şi strigase: Cred că o să avem un copil! Rămase nemişcat, cu ochii închişi, concentrându-se; timpul se întorcea înapoi. îşi mai amintise de câteva ori de Ileana, dar niciodată cu emoţia cu care se gândea la ea înainte de Marea Veste. întâlnirea din pădurea Băneasa, masa de la restaurant, celelalte două scurte întâlniri care urmaseră i se păruseră de atunci întâmplări oarecare.
Acum, timpul se întorsese înapoi şi acele puţine clipe petrecute împreună îi reveneau încărcate de dor. Rochia ei din după-amiaza când o întâlnise ultima oară: albă imprimată. Parcă îi subţia şi mai mult mijlocul, întinerind-o. Nu înţelegea cum izbutise să fie atât de bronzată la începutul verii.