Currently Browsing: Scriitori de azi şi de mâine

Grasă şi proastă – Rodica Ojog-Braşoveanu (recenzie)

Autor: Rodica Ojog-Braşoveanu

Naționalitate: română

An apariție: 2000

Gen carte: ficțiune, povestiri

Număr pagini:  279

Nota goodreads: 4.12

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

Viaţa nu e doar în roz. E în toate culorile. Şi dragostea la fel. Nici nu-ţi trece prin cap ce ar face oamenii pentru ea. Cum s-ar schimba. Cum ar minţi…Întâmplări cu oameni obişnuiţi în situaţii inedite, plecând de la poveşti de dragoste (sau mai degrabă anti-poveşti de dragoste), şiretlicuri, mici înşelăciuni – prozele scurte din acest volum sunt tot atâtea clipe de delectare purtând semnătura inegalabilei Rodica Ojog-Braşoveanu.

PĂREREA MEA

Anul 2020, deşi a fost un an cu multe suişuri şi coborâşuri, a fost încheiat, în materie de lectură, cu o carte absolut delicioasă. Înainte de a vă vorbi despre această carte, trebuie să menţionez că nu sunt la prima lectură a cărţilor scrise de Rodica Ojog-Braşoveanu şi că am citit mare parte dintre cărţile sale. Am citit Violeta din safe, Coşmar, O bombă pentru Revelion, Nopţi albe pentru Minerva, Minerva se dezlănţuie, Vulturul dincolo de cornul lunii, Să nu ne uităm la ceas.

De obicei eu fug de povestiri şi prefer romanele. Un fir epic mai vast, o acţiune mai complexă. Dar cele 16 povestiri din carte au fost absolut captivante, aşa ca am încheiat anul într-o notă literară aparte. Grasă şi proastă este o carte de povestiri, 16 la număr, şi este o carte potrivită pentru relaxare, vacanţă sau dacă doriţi să citiţi o carte altfel. Se citeşte foarte repede, are 279 de pagini (depinde de ediţie) şi m-a captivat de la început foarte tare.

Ca teme, avem societatea, lumea, cuplul, relaţiile interumane, prostia, eşecul, etc. În centrul acţiunii stă aproape tot timpul femeia, fiinţa sublimă (între ghilimele) care este suprinsă de autoare în toată splendoarea ei. Ce este femeia? În ochii Rodicăi Ojog-Braşoveanu, aceasta este fie o eroină, fie o fiinţă sortită eşecului în viaţă.

Dacă cineva i-ar fi spus că, în fond, e într-o ureche, o babă ciufută şi insuportabilă, acceptată pentru că este o bogată în cel mai strict sens al cuvântului, s-ar fi distrat straşnic, râzând în guşa epilată hebdomadar de cosmeticiană.

Grasă şi proastă – ironie şi amuzament

Titlul mi s-a părut dur, însă cred că este investit cu o ironie acidă la adresa femeilor cu multe defecte. Cum ar fi ca, tu ca femeie, să fii şi grasă, şi proastă? Ar înseamna să ai cele mai jalnice defecte. Cel puţin asta vrea să sublinieze autoarea. Pe lângă ironia fină care se desprinde din cuprinsul acestor scurte povestiri, există şi mult umor. Nu puţine au fost paginile la care am râs copios. Ca stil, cartea abundă în descrieri fascinante şi umoristice. (mai mult…)

Viaţa începe vineri – Ioana Pârvulescu (recenzie)

Autor: Ioana Pârvulescu

Naționalitate: română

An apariție: 2009  (la Editura Humanitas)

Gen carte: ficțiune, roman istoric

Număr pagini:  300

Nota goodreads: 3.78

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Viaţa începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman poliţist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câştigat dacă va uita de toate aceste categorii şi-o va vedea pur şi simplu ca pe o lume vie, plină de poezie şi adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.” (Mircea Cărtărescu)

Personajele din Viaţa începe vineri sunt prinse în noi întâmplâri în Viitorul începe luni. În noul roman, călătoria în timp este în sensul acelor de ceasornic: viitorul absoarbe trecutul.

PĂREREA MEA

Ioana Pârvulescu este o autoare româncă a numeroase cărţi, printre care se numără Inocenţii, Viitorul începe luni, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, În intimitatea secolului 19, etc. De asemenea, este eseistă, critic literar şi conferenţiar la Universitatea din Bucureşti.

Viaţa începe vineri este prima carte de la această autoare pe care eu o citesc, dar cu siguranţă nu va fi ultima. Am în plan să citesc curând şi Viitorul începe luni. Romanul despre care vreau să vă vorbesc în această recenzie a apărut pentru prima dată în 2009 la editura Humanitas. Acţiunea cărţii se petrece în secolul XIX, mai exact în 1897, la finalul lui decembrie.

Roman storic sau poliţist?

Este un roman istoric şi poliţist (câte puţin din fiecare, de fapt) şi eu l-am citit destul de repede. Nu că ar fi foarte uşor de citit, mai ales că este scris în limbajul vechi al acelor vremuri, când predominau multe arhaisme.

Are 300 de pagini şi am observat din prima atenta documentare şi munca din spatele acestei scrieri memorabile. Atmosfera este una frenetică, personajele sunt memorabile (imediat vin cu mai multe detalii despre ele) şi eşti captivat din prima. Acum depinde cât de mult îţi place acest gen de carte.

N-ar putea săptămâna să înceapă direct cu ziua de marţi? Fiindcă am observat că lunea totul merge rău, iar lucrurile ţi se pun de-a curmezişul.

(mai mult…)

Memoriile unui motan călător – Hiro Arikawa (recenzie)

Autor: Hiro Arikawa

Naționalitate: japoneză

An apariție: 2020  (2012 la Editura Humanitas)

Gen carte: ficțiune, literatură contemporană, literatură japoneză

Titlu original: 旅猫リポート

Număr pagini:  256

Nota goodreads: 4.29

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Recomandată de mii și mii de cititori din întreaga lume, aceasta este povestea copleșitoare a unui tânăr care, însoțit de motanul său, călătorește pentru ultima oară de-a lungul Japoniei. Prin vocea nonșalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunță la viața trăită în libertate deplină, dar și în pericol, pentru a intra în casa și în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligență și umor, o demonstrație desăvârșită a iubirii dintre oameni și feline și ne vorbește despre firele invizibile dar indestructibile care ne țin legați de prieteni și de familie.

PĂREREA MEA

Hiro Arikawa este o autoare japoneză a mai multor cărţi, iar romanul său, bestseller-ul Memoriile unui motan călător, s-a bucurat încă de la început de un succes răsunător. Este o carte sensibilă şi mie, ca iubitoare de animale şi posesoare de două pisici năzdrăvane (Piciu, un motan negru şi fiţos, şi Aria, o tărcată superbă şi răsfăţată), a reuşit să îmi atingă o coardă foarte sensibilă. Cartea a apărut în 2020 la editura Humanitas, in colecţia foarte dragă mie, Raftul Denisei.

Are 256 de pagini şi să ştiţi că se citeşte repede. Ca teme, întâlnim călătoria, amintirile, animăluţele (pisicile, în special), prietenia, ataşamentul reciproc. Titlul ne oferă detalii sau indicii despre călătoria pe care motanul nostru o va face pe parcursul cărţii.

Nu zău! Crezi că un motan vagabond, care trăieşte pe apucate, îşi permite să facă pe cusurgiul? Important este să-şi pună burta la cale!

(mai mult…)

Insula – Victoria Hislop (recenzie)

Autor: Victoria Hislop

Naționalitate: britanică

An apariție: 2005 (2008 la Editura Rao)

Gen carte: ficțiune istorică, dramă, familie

Titlu original: The Island

Număr pagini:  384

Nota goodreads: 4.06

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Confruntată cu iminenţa unei decizii radicale în viaţă, Alexis Fielding îşi doreşte să cunoască trecutul mamei. Dar Sofia nu vorbeşte niciodată despre el. Nu dezvăluie decât că a crescut într-un cătun din Creta, înainte de a se muta la Londra.

Când Alexis se hotărăşte să viziteze Creta, Sofia îi dă totuşi fiicei sale o scrisoare pentru Fotini, o veche prietenă, şi îi promite că prin aceasta va afla mai multe. Sosind la Plaka, Alexis descoperă cu uimire că satul se află la numai o aruncătură de băţ de mica şi acum pustia insulă Spinalonga, fosta leprozerie a Greciei.

Cu ajutorul lui Fotini descoperă, în cele din urmă, istoria pe care Sofia a ţinut-o ascunsă o viaţă întreagă: povestea străbunicii ei, Eleni, şi a fiicelor sale, a unei familii sfâşiate de tragedie, de război şi de pasiune, descoperă legătura ei strânsă cu insula şi puterea cu care i-a controlat pe toţi, secretul păstrat cu stricteţe.

PĂREREA MEA

Victoria Hislop este o autoare britanică care a scris numeroase cărţi, dar din păcate, puţine traduse în limba română. Am citit cu mare interes Insula şi am pe lista mea şi cartea Cei ce sunt iubiţi, apărută în 2020. Insula a apărut prima dată în 2015, iar la noi a fost publicată în 2008, la editura Rao. Eu am citit-o pe kindle, în format electronic, deoarece nu prea se mai găseşte in format fizic.

Are 384 de pagini, se citeşte repede şi te captivează instant. Romanul este o adevărată saga de familie, fiind prezentate 4 generaţii de femei. Acţiunea cărţii are loc în Grecia, în anul 1939. Ca teme principale, avem iubirea, relaţiile, supravieţuirea, amintirile.

Personajele feminine sunt puternice şi m-au impresionat profund. Eleni, Alexis, Sofia, Ana şi Maria sunt femei cu o tărie de caracter impresionantă. Titlul de Insula desemnează un loc numit Spinalonga, unde leproşii sunt exilaţi până la finalul vieţii lor.

Interesant este că pe insulă oamenii se căsătoresc şi duc o viaţă asemănătoarea cu cea de acasă. Cei “sănătoşi” locuiesc pe insula Plaka şi le lipseşte ceva ce au mulţi din Spinalonga: pasiunea şi bucuria de a trăi. Personajul meu preferat a fost Alexis, deoarece este curioasă, independentă şi dornică să descopere detalii din trecut. (mai mult…)

Fiicele paznicului – Jean E. Pendziwol (recenzie)

Autor: Jean E. Pendziwol

Naționalitate: canadiană

An apariție: 2017  (2019 la Editura Rao)

Gen carte: ficțiune istorică, mister, familie

Titlu original: The Lightkeeper’s Daughters

Număr pagini:  336

Nota goodreads: 4.22

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Deși mintea ei este încă lucidă, pe Elizabeth o trădează ochii. Pentru că nu mai poate să vadă cărțile și tablourile care erau pentru ea o sursă de bucurie, își umple golul din suflet cu muzică și cu amintiri ale familiei ei. Trecutul revine cu forță în prezent atunci când jurnalele tatălui ei decedat sunt găsite pe o veche epavă.

Cu ajutorul lui Morgan, o adolescentă delincventă silită să presteze muncă în folosul comunității, Elizabeth parcurge jurnalele, iar cele două se apropie pe parcursul acestei călătorii imaginare în trecut, pe insula Porphyry de pe Lacul Superior, unde tatăl lui Elizabeth a fost paznicul farului timp de 70 de ani.

PĂREREA MEA

Jean E. Pendziwol este o  autoare canadiană, iar romanul Fiicele paznicului a apărut prima dată la noi în 2019, la editura Rao. Are dimensiuni reduse (336 pagini) și inițial, mă așteptam să se citească repede. Ca teme, întâlnim familia, trecutul, relațiile de familie și societatea.

Titlul face referire la cele două fiice ale paznicului de far, Elizabeth și Emily. Stilul cărții este unul accesibil, dar până la jumătatea cărții, acțiunea cărții nu m-a prins. Ba chiar m-a plictisit un pic. Cel mai probabil că nu a fost acum momentul potrivit pentru lectura ei. (mai mult…)

Top cărţi 2020

Este obligatoriu să fac un top al cărţilor citite în 2020. A fost un an greu, cu multe schimbări, cu multe frustrări, cu mai puţin chef de lectură în unele perioade şi cu mai puţină activitate pe blog ca de obicei. Dar promit ca în 2021 să fiu puţin mai activă, chiar dacă o să scriu şi articole mai scurte. În 2020 mi-am propus să citesc 70 de cărţi şi am reuşit să citesc un număr fascinant de … 70 cărţi. În topul cărţilor citite în acest an se numără:

  1. Luminile din septembrie – Carlos Ruiz Zafon
  2. Ultimul capitol – Knut Hamsun (aici trişez, deoarece am mai citit cartea o dată în 2014)
  3. Stâlpi de sare – Fadia Faquir
  4. Povestitorul – Jodi Picoult
  5. Fata din lut – Heather Tucker
  6. Iubire cu i mic – Francisc Miralles
  7. Şatra – Zaharia Stancu
  8. Numără stelele – Lois Lowry
  9. Fata cu palton albastru – Monica Hesse
  10. Regina roşie – Philippa Gregory

Şi pentru că la numărul 2 am trişat cu o carte recitită, mai adaug una care m-a fascinat:

11. Masca – Dean Koontz (pseudonim Owen West)

Vreau să precizez că toate aceste cărţi mi-au plăcut super mult, iar ordinea lor este perfect aleatorie. În sensul că cea de pe poziţia 10 nu este mai prejos decât cea de pe 1 sau invers. Sper ca anul 2021 să fie un an bogat în lecturi şi să descopăr, de ce nu, alte stiluri şi alţi autori. Voi ce cărţi fascinante aţi descoperit în 2020? Cum a fost anul vostru literar?

« Older Entries