Teodosie cel Mic – Răzvan Rădulescu (recenzie)

Autor: Răzvan Rădulescu

Naționalitate: română

An apariție: 1996

Număr pagini: 440

Nota mea: 4/5

Tip carte: fantasy

Răzvan Rădulescu este absolvent al Facultății de Litere și al secției de Regie de Operă a Academiei de Muzică. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin. În perioada 1991–1994, a fost lider de opinie al cenaclului Central, iar mai apoi al cenaclului Litere, condus de poetul și prozatorul Mircea Cărtărescu.

Am citit prima dată acest roman în 2008, în primul an de facultate, pentru un curs de literatură comparată. Țin minte că mi-a plăcut mult și m-a fascinat, dar până de curând am crezut că aș putea găsi și câteva minusuri. Acum, la cea de-a doua lectură a cărții, am reușit să clarific unele dintre îndoielile mele. Nu doresc să fac o recenzie negativă, ci mai degrabă să împărtășesc sincer impresiile mele despre acest roman fantasy. Trebuie să recunosc că nu am citit multe romane fantasy și nu mă consider specialistă în domeniu, dar, după umila mea părere, romanul putea fi construit puțin mai coerent în anumite puncte.

Stilul cărții mi s-a părut, uneori, greu de urmărit, mai ales datorită dialogurilor aparent fără noimă ale unor personaje. Dacă la prima lectură mi se părea un roman extraordinar, acum îl consider unul bun, cu mici excepții.

Tema romanului este fantastică, urmărind destinul interesant al lui Teodosie cel Mic, moștenitorul tronului. Acesta este îngrijit de Pisicâinele Gravril, un hibrid între pisică, câine și om, care îl păzește și nu ezită să îl corecteze pe copilul inocent și naiv. Multe dintre personaje sunt neobișnuite și aparțin exclusiv lumii fantastice. De exemplu, bufnița Kaliopi, înzestrată cu calități omenești, deține o căpșunărie în care experimentează tot ce ține de căpșuni. Minotaurul Samoil conduce o ciupercărie cu specii bizare, iar fantoma Otilia, deși pare o fantomă, este de fapt o creatură extrem de excentrică. Pe parcursul romanului, se declanșează un conflict aparte care schimbă viața multor personaje.

Acțiunea mi s-a părut uneori ciudată, iar dialogurile ar fi putut fi mai bine conturate. Finalul, în care Teodosie călărește Marele Monstruleț, oferă o notă pașnică întregii povești. Cititorul se confruntă cu o multitudine de ciudățenii care fac farmecul romanului, dar, în anumite momente, acțiunea pare să stagneze din cauza unor detalii excesiv de elaborate.

În concluzie, dacă doriți să citiți un roman fantasy scris de un autor român, vă recomand să o faceți. Chiar dacă pe mine nu m-a impresionat la fel de mult ca alte lecturi, gusturile diferă, iar această carte are, fără îndoială, momente fascinante și originale.

CITATE

— Nu mai trageţi, săriţi mai repede dincolo, gâfâi Pisicâinele în timp ce învârtea săbiuţa în faţa lui ca să ţină la distanţa un suliţaş îndrăzneţ. Când morişca pe care o vedea în faţă îi captură suliţaşului privirea, Gavril îi reteză scurt capul, apoi, dintr-un salt, se sui pe scăriţa hidroconului mişcare înţeleaptă, căci altminteri maşina de asalt l-ar fi călcat. Otto auzise probabil zgomote pe carcasa vehiculului său, aşa că acum executa viraje strânse, pentru ca inerţia să-l arunce pe-atacator în glod. Însă Gavril apucase scara metalică şi nu avea de gând să-i dea drumul. Ba, mai mult, avansa, cu intenţia vizibilă de a deşuruba turela.

Minotaurul scosese din cămară un coş de nuiele, îl umpluse ochi cu ciuperci şi îl privise gânditor câteva ceasuri bune. Apoi, asudat în urma căldurilor de peste zi şi obosit de cele câteva ore pe care i le răpise corespondenţa (Minotaurul îşi caligrafia întotdeauna scrisorile sale către avocaţi sau către cine se nimerea), luase un săpun cu glicerina din vraful de săpunuri cu glicerina adunate de-a lungul vremii şi decisese să facă o baie.

Pe Teodosie îl impresiona felul politicos în care i se vorbea. Teoretic, ştia că aşa trebuie să i se vorbească, în calitatea lui de prinţ moştenitor, dar nimeni până atunci nu ţinuse să dea curs protocolului. „Adevărul e că dacă Otilia sau Pisicâinele mi-ar vorbi aşa, m-aş tăvăli pe jos de râs.”

Teodosie nu înţelesese nimic din discuţie şi pe deasupra se simţea şi foarte nedreptăţit de ultimele cuvinte ale Bufniţei. „Ba ea n-a muncit deloc.” Avea sentimentul nelămurit că, pe deasupra capului său, între Bufniţă şi Otilia avusese loc un schimb de subînţelesuri privind fapte de o anume importanţă şi că aceste fapte îl priveau, într-o mare măsură, pe el. Kaliopi îl bătu pe umăr, protector:

  — Te voi recompensa. Haide la mine în cămară şi acolo ai să-ţi alegi ce căpşună vrei.