Currently Browsing: Literatura europeana

Trenul orfanilor – Christina Blake (recenzie)

Autor: Christina Baker Kline

Naționalitate: britanică

An apariție: 2013  (2018  la editura PandoraM)

Gen carte: ficțiune istorică, YA

Titlu original: Orphan Train

Număr pagini:  232

Nota goodreads: 4.18

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

Între anii 1854 şi 1929, aşa-numitele „trenuri ale orfanilor” străbăteau în mod regulat distanţa dintre oraşele de pe Coasta de Est şi ţinuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonaţi, a căror soartă avea să depindă doar de noroc. Urmau să fie adoptaţi de o familie iubitoare sau aveau să îndure o copilărie plină de lipsuri?
De origine irlandeză, Vivian Daly a fost un astfel de copil, trimis cu trenul de la New York City către un viitor nesigur. Mai târziu, Vivian se întoarce în est şi duce o viaţă liniştită. Dar în podul casei sale, ascunse în valize, se află vestigiile unui trecut dureros. Atunci când, ca să scape de casa de corecţie, adolescenta Molly Ayer se angajează s-o ajute pe Vivian să facă ordine în pod, se dovedeşte că cele două femei nu sunt atât de diferite pe cât par.

PĂREREA MEA

Christina Baker Kline este o autoare de origine americană care a scris până acum 8 romane și a primit numeroase premii pentru talentul său literar.

Trenul orfanilor sau Fetița din trenul orfanilor (cum apare în alte ediții) mi s-a părut o carte extraordinar de bună. O aveam pe listă de ceva timp, dar am tot amânat-o. Un motiv cred că este și faptul că îmi imaginam o carte prea dureroasă și că trebuie să am o anumită stare ca să o citesc. Cartea a apărut prima dată în 2013 și are numai 232 de pagini. Subiectul cărții m-a fascinat de la prima pagină și în totalitate. Acțiunea se petrece pe două planuri (prezentul – 2011) și un plan trecut (1929), cele două alternând pe parcursul romanului.

Temele abordate sunt familia, copilăria, iubirea. Titlul mi s-a părut bine ales: trenul orfanilor este un tren care între 1854-1929 a transportat 200 000 de copii de pe Coasta de Este spre Vestul mijlociu. Acești orfani erau de fapt copii abandonați sau fără părinți, cărora li se găsea o familie adoptivă. Partea cea mai cruntă este faptul că adopția era un fel de licitație, deoarece copiii erau aleși pentru munci grele. Imaginea asta mi s-a părut extrem de tulburătoare. Personajele cărții nu sunt foarte numeroase, dar sunt puternic construite.

Molly este o adolescentă rebelă care trebuie să facă muncă în folosul comunității; ajunge la un moment dat în casa lui Vivian, o bătrână cu un trecut misterios și dureros, în același timp. M-a impresionat până la lacrimi povestea lui Vivian și evenimentele prin care a trecut. Și ea a fost  orfană, o victimă a unui sistem în care era permisă abuzarea copiilor. A făcut parte din orfanii din tren, a trecut prin mai multe familii și a cunoscut durerea, frica, frigul, foamea, dar a aflat și ce înseamnă bunătatea oamenilor cu suflet. (mai mult…)

Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone (recenzie)

Autor: Lorenzo Marone

Naționalitate: italiană

An apariție: 2015  (2018  la editura Humanitas)

Gen carte: ficțiune, roman

Titlu original: La tentazione di essere felici

Număr pagini:  248

Nota goodreads: 4.09

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul său la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite.

PĂREREA MEA

Lorenzo Marone este un scriitor italian, iar de la el am citit până acum doar această carte. Mai am pe listă o altă carte de a sa, Mâine poate am să rămân. Era pe lista mea de ceva timp Tentația de a fi fericit, însă nu îmi făcusem curaj să o citesc. Despre acest roman am citit doar recenzii pozitive. A fost publicat prima dată în 2015, iar la noi în 2018, la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. Are un număr redus de pagini (248) și are un stil captivant. A primit numeroase pagini premii literare în Italia (Premio Stresa 2015, Premio Caffe Corretto – Citta di Cave 2016, etc.)

Temele principale ale cărții sunt existența umană, iubirea, prietenia, moartea și bătrânețea. Personajul principal masculin este Cesare Annunziata, un bătrânel simpatic de 73 de ani. Mulți cititori l-au asemănat pe Cesare cu Ove al lui Backman, dar eu nu l-am citit încă, așa că nu îmi pot face o părere. Cartea mi s-a părut super captivantă,am alternat râsul cu plansul (da, este pe alocuri foarte emoționantă) și mi-a părut rău când s-a terminat. Facem cunoștință cu Dante și Sveva( copiii lui Cesare), cu Eleonora( bătrâna pisicărească sărită de pe fix), cu Emma (vecina tânără bătută de soț), cu Marino (vechiul și ramolitul său prieten) și cu Rosanna (femeia cu care are o relație fizică).

Cum mi s-a părut mie Cesare? Un personaj bine conturat și pe care ți-ai dori să îl ai de bunic. Este simpatic, dar este și ironic și acid în gândire. Îl leagă o frumoasă prietenie de ciudata pisicăreasă, deși aceasta nu pare deloc un personaj cu care s-ar împrieteni în mod normal Cesare. O prietenie de o viață îl leagă și de Marino, un bătrânel tot mai răvășit de vârstă, dar și o întâmplare care îi va schimba viața lui Annunziata. Dacă nu ați citit cartea încă, vă recomand călduros să o faceți. Este o carte deosebită care nu trebuie ratată. Dacă însă ați citit-o, vă aștept aici cu impresii.

CITATE

E adevărat, uneori, visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur.

Ființa umană e maestră în învârtitul pe loc, numai ca nu atingă obiectivul care o terorizează.

 

Fiii omului cu inimă de piatră – Jokai Mor (recenzie)

Autor: Jokai Mor

Naționalitate: maghiară

An apariție: 1869

Gen carte: ficțiune, roman istoric, literatură clasică

Număr pagini:  368+376

Nota goodreads: 3.68

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

Romanul are un caracter de epopee eroică, aspect evidențiat de aventurile eroice prin care trec personajele, de lupta dintre bine și rău existentă permanent și de invocațiile lirice ale autorului.Personajele romanului sunt personalități romantice excepționale care întrupează virtuți sau vicii. Astfel, membrii familiei Baradlay, Edit Liedenwall, pastorul Bertalan Lánghy sau bătrânul husar Pál sunt personaje virtuoase, în timp ce Antoinette și Alfonsine Plankenhorst, Bence Rideghváry și Ottó Palvicz au trăsături negative, fiind întruchiparea duplicității, a ipocriziei și a cruzimii. Înfățișarea idealismului și a josniciei are scopul de a oferi modele exemplare pe care cititorii trebuie să le urmeze sau să le evite.

PĂREREA MEA

Jokai Mor este un autor maghiar care a scris numeroase nuvele și romane, axându-se foarte mult pe romanul istoric. De la acest autor am mai citit până acum Diamantele negre și Omul de aur (de două ori). Îmi doresc mult să mai citesc și alta carte scrisă de acest scriitor minunat.Fiii omului cu inima de piatră este un roman istoric complex apărut în 1869. În România, cartea a apărut la editura Minerva, în 1970. Eu am citit această ediție luată din anticariat recent și care este formată din două volume ce însumează peste 700 de pagini.

Ca teme, avem istoria, revoluția, familia, prietenia, iubirea, etc. Titlul m-a fascinat puternic încă de la început; omul cu inima de piatră este Kazimir Baradlay, un baron maghiar care decedează în urma unei boli de inimă. După moartea sa, acțiunea se concentrează pe viața văduvei sale (Maria) și a celor 3 fiii (Odon, Richard și Jeno).Acțiunea cărții se petrece în timpul Revoluției din 1848-1849, iar cartea surprinde lupta poporului maghiar pentru libertate și independență împotriva monarhiei habsburgice.

Fiecare dintre cei 3 fiii a fost construit detaliat și a dat dovadă de vitejie. Cartea are enorm de multe personaje (Bence Rideghvary, Zebulon Tallerossy – personaj extrem de ridicol; domnul Pal – imaginez pură a loialității; Alfonsine Plankenhorst – imaginea frumuseții  cu suflet diabolic; Antoinette Plankenhorst – mama Alsonsinei și răutatez întruchipată; Otto, Edith, Aranka, etc.) (mai mult…)

Grasă şi proastă – Rodica Ojog-Braşoveanu (recenzie)

Autor: Rodica Ojog-Braşoveanu

Naționalitate: română

An apariție: 2000

Gen carte: ficțiune, povestiri

Număr pagini:  279

Nota goodreads: 4.12

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

Viaţa nu e doar în roz. E în toate culorile. Şi dragostea la fel. Nici nu-ţi trece prin cap ce ar face oamenii pentru ea. Cum s-ar schimba. Cum ar minţi…Întâmplări cu oameni obişnuiţi în situaţii inedite, plecând de la poveşti de dragoste (sau mai degrabă anti-poveşti de dragoste), şiretlicuri, mici înşelăciuni – prozele scurte din acest volum sunt tot atâtea clipe de delectare purtând semnătura inegalabilei Rodica Ojog-Braşoveanu.

PĂREREA MEA

Anul 2020, deşi a fost un an cu multe suişuri şi coborâşuri, a fost încheiat, în materie de lectură, cu o carte absolut delicioasă. Înainte de a vă vorbi despre această carte, trebuie să menţionez că nu sunt la prima lectură a cărţilor scrise de Rodica Ojog-Braşoveanu şi că am citit mare parte dintre cărţile sale. Am citit Violeta din safe, Coşmar, O bombă pentru Revelion, Nopţi albe pentru Minerva, Minerva se dezlănţuie, Vulturul dincolo de cornul lunii, Să nu ne uităm la ceas.

De obicei eu fug de povestiri şi prefer romanele. Un fir epic mai vast, o acţiune mai complexă. Dar cele 16 povestiri din carte au fost absolut captivante, aşa ca am încheiat anul într-o notă literară aparte. Grasă şi proastă este o carte de povestiri, 16 la număr, şi este o carte potrivită pentru relaxare, vacanţă sau dacă doriţi să citiţi o carte altfel. Se citeşte foarte repede, are 279 de pagini (depinde de ediţie) şi m-a captivat de la început foarte tare. Ca teme, avem societatea, lumea, cuplul, relaţiile interumane, prostia, eşecul, etc. În centrul acţiunii stă aproape tot timpul femeia, fiinţa sublimă (între ghilimele) care este suprinsă de autoare în toată splendoarea ei. Ce este femeia? În ochii Rodicăi Ojog-Braşoveanu, aceasta este fie o eroină, fie o fiinţă sortită eşecului în viaţă.

Grasă şi proastă – ironie şi amuzament

Titlul mi s-a părut dur, însă cred că este investit cu o ironie acidă la adresa femeilor cu multe defecte. Cum ar fi ca, tu ca femeie, să fii şi grasă, şi proastă? Ar înseamna să ai cele mai jalnice defecte. Cel puţin asta vrea să sublinieze autoarea. Pe lângă ironia fină care se desprinde din cuprinsul acestor scurte povestiri, există şi mult umor. Nu puţine au fost paginile la care am râs copios. Ca stil, cartea abundă în descrieri fascinante şi umoristice.

Personajele sunt delicioase, majoritatea sunt femei, însă să ştiţi că nici bărbatul nu a scăpat ochiului atent al autoarei. Este şi el criticat, bineînţeles, şi surprins în mediul lui domestic. Numele unora dintre personaje descriu esenţa societăţii în care trăim şi sunt personaje simple, modeste (unele), dar şi cu apucături ciudate (altele).Coca, Daniela, Maricica, Didina, Lilica, Tamara, Felicia, Amalia, Antoaneta, Ghiocel sunt doar câteva nume cu rezonanţă din această colecţie de povestiri. Deşi personajele sunt foarte diferite, au ceva în comun: imaginea şi personalitatea femeii, privită din mai multe perspective.

Unele dintre personaje suspină după prima iubire, altele au parte de un destin care se va schimba într-un mod neaşteptat. Altora norocul le va surâde când se aşteaptă mai puţin, altele impresionează prin viclenie şi ridicol. Alte femei, aflate la vârsta a doua sau a treia, te impresionează pur şi simplu prin ridicol şi maniere ciudate. Cupluri aflate la apusul vieţii care suspină melancolic după tinereţe şi vigoare. Secrete de familie, trădări, iubiri neaşteptate şi gesturi ieşite din comun. Ar fi extrem de multe de zis despre aceste povestiri, însă imposibil de descris într-o scurtă recenzie.

De ce să citiţi cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu?

Pentru că prezintă, sub un strat gros de umor, defectele unei societăţi aşa cum este ea, fără menajamente. Pentru că eşti captivat, surprins, dar şi amuzat, în acelaşi timp.

De ce să citiţi Grasă şi proastă?

Pentru că este o colecţie de povestiri amuzante, pline de ironie şi umor, care chiar merită citită. Dacă sunteţi ca mine, genul de cititor care fuge de povestiri, nu vă speriaţi. Chiar sunt povestiri pe care nu le veţi putea lăsa din mână aşa uşor. Eu i-am oferit 5 steluţe din 5 pe goodreads. Recomand călduros cartea şi vă aştept cu impresii.

CITATE

Ulterior avea să i-o reproşeze amarnic lui Mirel, adică la ce o mai trambalase pe trenuri şi o chemase de caraghioasă tocmai de la Bârlad, dacă ştia care e poziţia maică-sii, înainte de a-i fi dat bună ziua?Aştia te vor slugă la ei, pe viaţă, să-i tragi pe ăilalţi după tine…Se gândesc la fete, nu la fericirea ta.

Dacă cineva i-ar fi spus că, în fond, e într-o ureche, o babă ciufută şi insuportabilă, acceptată pentru că este o bogată în cel mai strict sens al cuvântului, s-ar fi distrat straşnic, râzând în guşa epilată hebdomadar de cosmeticiană.

Viaţa începe vineri – Ioana Pârvulescu (recenzie)

Autor: Ioana Pârvulescu

Naționalitate: română

An apariție: 2009  (la Editura Humanitas)

Gen carte: ficțiune, roman istoric

Număr pagini:  300

Nota goodreads: 3.78

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Viaţa începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman poliţist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câştigat dacă va uita de toate aceste categorii şi-o va vedea pur şi simplu ca pe o lume vie, plină de poezie şi adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.” (Mircea Cărtărescu)

Personajele din Viaţa începe vineri sunt prinse în noi întâmplâri în Viitorul începe luni. În noul roman, călătoria în timp este în sensul acelor de ceasornic: viitorul absoarbe trecutul.

PĂREREA MEA

Ioana Pârvulescu este o autoare româncă a numeroase cărţi, printre care se numără Inocenţii, Viitorul începe luni, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, În intimitatea secolului 19, etc. De asemenea, este eseistă, critic literar şi conferenţiar la Universitatea din Bucureşti.

Viaţa începe vineri este prima carte de la această autoare pe care eu o citesc, dar cu siguranţă nu va fi ultima. Am în plan să citesc curând şi Viitorul începe luni. Romanul despre care vreau să vă vorbesc în această recenzie a apărut pentru prima dată în 2009 la editura Humanitas. Acţiunea cărţii se petrece în secolul XIX, mai exact în 1897, la finalul lui decembrie.

Roman storic sau poliţist?

Este un roman istoric şi poliţist (câte puţin din fiecare, de fapt) şi eu l-am citit destul de repede. Nu că ar fi foarte uşor de citit, mai ales că este scris în limbajul vechi al acelor vremuri, când predominau multe arhaisme.Are 300 de pagini şi am observat din prima atenta documentare şi munca din spatele acestei scrieri memorabile. Atmosfera este una frenetică, personajele sunt memorabile (imediat vin cu mai multe detalii despre ele) şi eşti captivat din prima. Acum depinde cât de mult îţi place acest gen de carte.

De dinainte să citesc cartea, m-a tot frământat întrebarea: de unde acest titlu? A fost inspirat din replica unui anumit personaj. Nu spun care, deoarece vreau să păstrez misterul. Dar despre ce viaţă o fi vorba? Şi de ce vineri şi nu altă zi? Ei bine, aici este un alt mister care trebuie deslusit doar prin lectură.Ca teme, întâlnim istoria, călătoria în timp, societatea, poziţia socială, iubirea, prietenia, etc. Cum am mai spus, este o carte deosebit de complexă, care prezintă vădit dragostea autoarei faţă de Bucureştiul vechi. O dragoste pe care ţi-o împărtăşeşte şi te face şi pe tine să iubeşti această imagine de altădată.

Conflictul cărţii sau mai bine zis, unul dintre conflictele cărţii este reprezentat de apariţia unei crime, dar şi de apariţia unui bărbat miserios, Dan Creţu, găsit în zăpadă la marginea Bucureştiului. Cartea prezintă un final de an şi pregătirile unora dintre personaje pentru noul an care vine.

Imaginea asta nu a putut să nu mă ducă cu gândul la copilărie şi la cât de mult aşteptam cu toţii Anul Nou şi tot ce reprezenta el. Personaje numeroase, iar multe dintre ele mi s-au părut foarte interesante. În special familia doctorului Margulis şi micul comisionar Nicu.

Bâlciul deşertăciunilor şi domnişoara Iulia

Preferaţii mei sunt domnişoara Iulia, fiica doctorului Margulis şi Nicu, un băiat sărman care este comisionar pentru un bănuţ în plus. Am observat şi admirat relaţia deosebită dintre Iulia şi fratele ei, Iosif (pe care îl alintă atât de frumos cu franţuzescul Jacques).De asemenea, l-am admirat şi pe Nicu, care este mereu optimist, în ciuda greutăţilor prin care trece. Cei doi adolescenti, Iulia şi Iosif, sunt ataşaţi puternic de Nicu, chiar dacă acesta are multe probleme (o mama alcoolică).

Atmosfera cărţii devine la un moment dat una halucinantă. Iulia este o cititoare împătimită care este fascinantă de romanul lui Tackeray, Bâlciul deşertăciunilor.Ce se întâmplă de fapt cu Iulia, cu Nicu, cu Dan Creţu (misterul identităţii sale)…merită să descoperiţi. Mi-a plăcut foarte mult această carte care m-a purtat printr-un Bucureşti simplu şi încărcat de istorie. I-am acordat 4 din 5 steluţe pe goodread.Recomand călduros să citiţi cartea şi să reveniţi cu impresii.

CITATE

Parcă ar fi doi oameni în el: unul absolut şters, din majoritatea timpului, care nu atrage prin nimic atenţia, care se pierde în decor, şi unul de o frumuseţe, cum să-i spun, de tablou romantic, unul care apare numai atunci când zâmbeşte.

N-ar putea săptămâna să înceapă direct cu ziua de marţi? Fiindcă am observat că lunea totul merge rău, iar lucrurile ţi se pun de-a curmezişul.

Insula – Victoria Hislop (recenzie)

Autor: Victoria Hislop

Naționalitate: britanică

An apariție: 2005 (2008 la Editura Rao)

Gen carte: ficțiune istorică, dramă, familie

Titlu original: The Island

Număr pagini:  384

Nota goodreads: 4.06

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Confruntată cu iminenţa unei decizii radicale în viaţă, Alexis Fielding îşi doreşte să cunoască trecutul mamei. Dar Sofia nu vorbeşte niciodată despre el. Nu dezvăluie decât că a crescut într-un cătun din Creta, înainte de a se muta la Londra.

Când Alexis se hotărăşte să viziteze Creta, Sofia îi dă totuşi fiicei sale o scrisoare pentru Fotini, o veche prietenă, şi îi promite că prin aceasta va afla mai multe. Sosind la Plaka, Alexis descoperă cu uimire că satul se află la numai o aruncătură de băţ de mica şi acum pustia insulă Spinalonga, fosta leprozerie a Greciei.

Cu ajutorul lui Fotini descoperă, în cele din urmă, istoria pe care Sofia a ţinut-o ascunsă o viaţă întreagă: povestea străbunicii ei, Eleni, şi a fiicelor sale, a unei familii sfâşiate de tragedie, de război şi de pasiune, descoperă legătura ei strânsă cu insula şi puterea cu care i-a controlat pe toţi, secretul păstrat cu stricteţe.

PĂREREA MEA

Victoria Hislop este o autoare britanică care a scris numeroase cărţi, dar din păcate, puţine traduse în limba română. Am citit cu mare interes Insula şi am pe lista mea şi cartea Cei ce sunt iubiţi, apărută în 2020. Insula a apărut prima dată în 2015, iar la noi a fost publicată în 2008, la editura Rao. Eu am citit-o pe kindle, în format electronic, deoarece nu prea se mai găseşte in format fizic.

Are 384 de pagini, se citeşte repede şi te captivează instant. Romanul este o adevărată saga de familie, fiind prezentate 4 generaţii de femei. Acţiunea cărţii are loc în Grecia, în anul 1939. Ca teme principale, avem iubirea, relaţiile, supravieţuirea, amintirile.

Personajele feminine sunt puternice şi m-au impresionat profund. Eleni, Alexis, Sofia, Ana şi Maria sunt femei cu o tărie de caracter impresionantă. Titlul de Insula desemnează un loc numit Spinalonga, unde leproşii sunt exilaţi până la finalul vieţii lor.

Interesant este că pe insulă oamenii se căsătoresc şi duc o viaţă asemănătoarea cu cea de acasă. Cei “sănătoşi” locuiesc pe insula Plaka şi le lipseşte ceva ce au mulţi din Spinalonga: pasiunea şi bucuria de a trăi. Personajul meu preferat a fost Alexis, deoarece este curioasă, independentă şi dornică să descopere detalii din trecut.

Nu mai era nimic de spus. Mama pleca. În seara aceea nu se mai întorcea devreme, împovărată de cărţi, epuizată de oboseală, dar strălucind  de fericirea de a se afla acasă, împreună cu ele. Nu exista întoarcere.

Eleni este nevoită să meargă în Spinalonga, iar soţul ei, Giorgis, rămâne să se descurce singur cu gospodăria şi cu creşterea fiicelor Anna şi Maria. M-a emoţionat profund relaţia puternică dintre el şi soţia lui, pe care nu ezita să o vadă ori de câte ori putea. Deosebită este şi relaţia dintre mamă şi fiice, ele fiind deosebit de afectate de plecarea celei care le-a dat viaţă.

Insula – locul în care lepra distruge vieţi

Sunt foarte multe scene emoţionante în carte şi nu cred că pot alege doar una singură pe care să o menţionez. Viaţa fetelor nu va uşoară nici când vor fi mai mari, iar o anumită întâmplare le va schimba total viaţa. Dar cu tărie de caracter, personajele acestea dau impresia că pot depăşi orice obstacol care pare de netrecut.

Lepra este o boală infecţioasă gravă, cunoscută încă din Antichitate, care astăzi se poate trata. În 1939, atunci când are loc acţiunea cărţii, s-a încercat descoperirea de leacuri care să ducă la tratarea leprei, dar fără succes. Între timp, medicina a evoluat şi astăzi lepra apare doar în condiţii de viaţă mizere şi precare.

Insula este un loc încărcat de semnificaţie, iar personajele trăiesc drame, pasiunii, fac multiple sacrificii şi cunosc sau află ce înseamnă lepra şi consecinţele sale. Cartea este una amplă, absolut fascinantă şi pe care nu am mai putut să o las din mână până la final. Are multe plusuri, dar am descoperit şi un minus: unele descrieri detaliate devin la un moment dat obositoare şi greu de citit.

Spinalonga: insula leproşilor

Mi-am permis să caut câteva informaţii suplimentare despre insula leproşilor şi am descoperit că  Spinalonga este situată în Creta la est de orașul Elounda, dincolo de mlaștinile antice și de un canal îngust artificial întins de un pod.

Există două intrări în Spinalonga, una fiind  intrarea leproșilor, un tunel care se numeşte  poarta lui Dante și alta, poarta inițială situată în fața insulei Pláka. Această nouă deschidere a fost numită astfel de leproșii care nu știau nimic despre soarta lor când au debarcat în insulă.

Cum am mai spus, povestea din această carte este una impresionantă şi dacă nu aţi citit-o, v-o recomand cu mult drag. Aştept, de asemenea, şi păreri.

CITATE

Înţelegea forţa gestului simplu, puterea detaliului. Ştia, bunăoară, că a ţine minte ziua de naştere a unui copil sau culoarea lui preferată putea fi cheia pentru a-i câştiga inima şi mai apoi mintea.

 

« Older Entries