Currently Browsing: Literatura britanica

Secretele din Strada Portului – Ann Cleeves (recenzie)

Autor: Ann Cleeves

Naționalitate: britanică

An apariție: 2014 (2015 la Crime Scene Press

Gen carte: ficțiune, thriller, mister

Număr pagini:  280

Titlu original: Harbour Street

Nota goodreads: 4.13

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

O CRIMA.
    Newcastle.  Ajunul Craciunului. Detectivul Joe Ashworth si fiica sa, Jessie, se intorc acasa cu metroul. Trenul se opreste brusc, iar Jessie observa ca o femeie in varsta nu paraseste garnitura o data cu restul lumii: Margaret Krukowski fusese injunghiata mortal.
UN MARTOR.
    Nimeni dintre cei care inghesuiau in vagonul de metrou nu a vazut nimic. Nimic pe camerele de supraveghere. In cautare de indicii, Vera Stanhope ajunge in linistitul orasel Mardle, din Northumberland. Simte ca localnici stiu mult mai multe decat spun.
UN SECRET.
    Doar cateva zile mai tarziu, o a doua femeie este ucisa. Refacand ultimii pasi ai victimelor, Vera se trezeste cufundata adanc in trecutul unei comunitati in aparenta atat de inocenta.

PĂREREA MEA

Ann Cleeves este o scriitoare britanică, autoare a numeroase romane polițiste (Oase roșii, Pescărușul, Ape moarte, Nopți albe, Pământ rece, etc.) A primit în 2006 premiul Duncan Lawrie Dagger pentru romanul Raven Black. De asemenea, este considerată noua Agatha Christie a literaturii britanice. Romanul Secretele din Strada Portului a apărut prima dată în 2014, iar la noi a fost publicat în 2015, la Crime Scene Press.

Este romanul numărul 6 al seriei Vera Stanhope, dar se poate citi și individual, neavând legătură cu celelalte. Pentru mine, aceasta este prima lectură de la Cleeves și cu siguranță, nu ultima. Este un roman polițist și un thriller reușit, încărcat de mister și care m-a făcut să nu îl mai las din mână până nu ajung la final. Are 280 de pagini, un ritm alert și se citește destul de repede.

Temele sunt crima, misterul, secretele, familia, iubirea, prostitutia. Titlul, după cum bine puteți să vă dați seama, se referă la secretele ascunse de personajele din Strada Portului. Această stradă este una sumbră, despre care unele personaje spun că este chiar periculoasă, din cauza secretelor pe care le poate ascunde sau a locuitorilor dubioși. Personajele cărții sunt numeroase, dar nu vreau să plictisesc prin enumerarea fiecăruia. Așa că vă vorbesc pe scurt. Detectivul-șef este Vera Stanhope, care în ciuda înfățișării îndesate și banale, este foarte inteligentă și reușește la final să pună cap la cap firele poveștii încâlcite. (mai mult…)

Castelul pălărierului – A. J. Cronin (recenzie)

Autor: Archibald Joseph Cronin

Naționalitate: britanică

An apariție: 1931 (2010, colecția Adevărul Holding – dar și în alte ediții mai vechi)

Gen carte: ficțiune, literatura clasică, familie, dramă, thriller

Număr pagini:  592

Titlu original: Hatter’s Castle

Nota goodreads: 4.29

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

În anul 1879, într-un oraș imaginar ce poartă numele Levenford își duce zilele familia Brodie, care începe să se dezbine din pricina narcisismului și cruzimii nemaivăzute a capului familiei, James Brodie, pălărier de profesie și tiran prin vocație. Cartea este o înlănțuire de nuclee epice, fiecare subsumându-se vieții unui personaj: Marry (fiica cea mare), Matthew (unicul fiu), Nessie (fiica cea mică și copilul preferat al pălărierului), dna Brodie (soția fragilă a lui James, pe care acesta o tratează ca pe o slugă și căruia îi rămîne supusă până la moarte), Nancy (amanta lui Brodie, care va juca un rol esențial în deznodământul poveștii).

PĂREREA MEA

Archibald Joseph Cronin a fost medic și scriitor britanic, autor al numeroase romane de succes: Citadela, Sub stele, Arborele lui Iuda, Gran Canaria, Doamna cu garoafe, etc. Aproape în toate cărțile sale, cel puțin un personaj este medic. De la el am mai citit Dincolo de acel loc (5/5 ♥), Grădinarul spaniol (5/5 ♥) și Doamna cu garoafe (4/5 ♥). Pe lista mea de citit se află Citadela, Arborele lui Iuda și Gran Canaria. Undeva prin liceu știu că am mai citit o carte de a sa, dar nu mai țin minte care. Așa că vreau să descopăr cât mai multe din cărțile sale. Cred că odată ce te-ai îndrăgostit de stilul său, nu te poți opri la o carte. Trebuie să afli mai mult. Dacă vă place literatura clasică, este o carte pe care merită să o încercați. Indiferent câte romane contemporane aș descoperi, tot literatura clasică rămâne prima și marea mea dragoste.

Castelul pălărierului este primul roman scris de Cronin (1931), iar acțiunea se petrece în 1870, într-un oraș fictiv ce se numește Levenford. Romanul a fost ecranizat în 1941 și sper să am ocazia să văd și ecranizarea. Sunt curioasă cât de bine au reușit să transpună ce se întâmplă în carte și dacă se respectă faptele. Pe youtube puteți urmări ecranizarea , dar și asculta piesa de teatru radiofonic. Dar vă rog din suflet să citiți întâi cartea fizic. Este ceva extraordinar de bine scris.

Cartea are un număr generos de pagini (aproape 600) și recunosc că mi-a luat cam 10 zile să o termin. Dar asta pentru că serviciul îmi ocupă mult și seara adorm citind după o zi grea. Revenind la acest roman extraordinar, trebuie să știți că tratează un subiect incitant și enervant, deopotrivă. Enervant din cauza personajului masculin principal, arhetipul tiranului, adică James Brodie. (mai mult…)

Trenul orfanilor – Christina Blake (recenzie)

Autor: Christina Baker Kline

Naționalitate: britanică

An apariție: 2013  (2018  la editura PandoraM)

Gen carte: ficțiune istorică, YA

Titlu original: Orphan Train

Număr pagini:  232

Nota goodreads: 4.18

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

Între anii 1854 şi 1929, aşa-numitele „trenuri ale orfanilor” străbăteau în mod regulat distanţa dintre oraşele de pe Coasta de Est şi ţinuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonaţi, a căror soartă avea să depindă doar de noroc. Urmau să fie adoptaţi de o familie iubitoare sau aveau să îndure o copilărie plină de lipsuri?
De origine irlandeză, Vivian Daly a fost un astfel de copil, trimis cu trenul de la New York City către un viitor nesigur. Mai târziu, Vivian se întoarce în est şi duce o viaţă liniştită. Dar în podul casei sale, ascunse în valize, se află vestigiile unui trecut dureros. Atunci când, ca să scape de casa de corecţie, adolescenta Molly Ayer se angajează s-o ajute pe Vivian să facă ordine în pod, se dovedeşte că cele două femei nu sunt atât de diferite pe cât par.

PĂREREA MEA

Christina Baker Kline este o autoare de origine americană care a scris până acum 8 romane și a primit numeroase premii pentru talentul său literar.

Trenul orfanilor sau Fetița din trenul orfanilor (cum apare în alte ediții) mi s-a părut o carte extraordinar de bună. O aveam pe listă de ceva timp, dar am tot amânat-o. Un motiv cred că este și faptul că îmi imaginam o carte prea dureroasă și că trebuie să am o anumită stare ca să o citesc. Cartea a apărut prima dată în 2013 și are numai 232 de pagini. Subiectul cărții m-a fascinat de la prima pagină și în totalitate. Acțiunea se petrece pe două planuri (prezentul – 2011) și un plan trecut (1929), cele două alternând pe parcursul romanului.

Temele abordate sunt familia, copilăria, iubirea. Titlul mi s-a părut bine ales: trenul orfanilor este un tren care între 1854-1929 a transportat 200 000 de copii de pe Coasta de Este spre Vestul mijlociu. Acești orfani erau de fapt copii abandonați sau fără părinți, cărora li se găsea o familie adoptivă. Partea cea mai cruntă este faptul că adopția era un fel de licitație, deoarece copiii erau aleși pentru munci grele. Imaginea asta mi s-a părut extrem de tulburătoare. Personajele cărții nu sunt foarte numeroase, dar sunt puternic construite.

Molly este o adolescentă rebelă care trebuie să facă muncă în folosul comunității; ajunge la un moment dat în casa lui Vivian, o bătrână cu un trecut misterios și dureros, în același timp. M-a impresionat până la lacrimi povestea lui Vivian și evenimentele prin care a trecut. Și ea a fost  orfană, o victimă a unui sistem în care era permisă abuzarea copiilor. A făcut parte din orfanii din tren, a trecut prin mai multe familii și a cunoscut durerea, frica, frigul, foamea, dar a aflat și ce înseamnă bunătatea oamenilor cu suflet. (mai mult…)

Insula – Victoria Hislop (recenzie)

Autor: Victoria Hislop

Naționalitate: britanică

An apariție: 2005 (2008 la Editura Rao)

Gen carte: ficțiune istorică, dramă, familie

Titlu original: The Island

Număr pagini:  384

Nota goodreads: 4.06

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Confruntată cu iminenţa unei decizii radicale în viaţă, Alexis Fielding îşi doreşte să cunoască trecutul mamei. Dar Sofia nu vorbeşte niciodată despre el. Nu dezvăluie decât că a crescut într-un cătun din Creta, înainte de a se muta la Londra.

Când Alexis se hotărăşte să viziteze Creta, Sofia îi dă totuşi fiicei sale o scrisoare pentru Fotini, o veche prietenă, şi îi promite că prin aceasta va afla mai multe. Sosind la Plaka, Alexis descoperă cu uimire că satul se află la numai o aruncătură de băţ de mica şi acum pustia insulă Spinalonga, fosta leprozerie a Greciei.

Cu ajutorul lui Fotini descoperă, în cele din urmă, istoria pe care Sofia a ţinut-o ascunsă o viaţă întreagă: povestea străbunicii ei, Eleni, şi a fiicelor sale, a unei familii sfâşiate de tragedie, de război şi de pasiune, descoperă legătura ei strânsă cu insula şi puterea cu care i-a controlat pe toţi, secretul păstrat cu stricteţe.

PĂREREA MEA

Victoria Hislop este o autoare britanică care a scris numeroase cărţi, dar din păcate, puţine traduse în limba română. Am citit cu mare interes Insula şi am pe lista mea şi cartea Cei ce sunt iubiţi, apărută în 2020. Insula a apărut prima dată în 2015, iar la noi a fost publicată în 2008, la editura Rao. Eu am citit-o pe kindle, în format electronic, deoarece nu prea se mai găseşte in format fizic.

Are 384 de pagini, se citeşte repede şi te captivează instant. Romanul este o adevărată saga de familie, fiind prezentate 4 generaţii de femei. Acţiunea cărţii are loc în Grecia, în anul 1939. Ca teme principale, avem iubirea, relaţiile, supravieţuirea, amintirile.

Personajele feminine sunt puternice şi m-au impresionat profund. Eleni, Alexis, Sofia, Ana şi Maria sunt femei cu o tărie de caracter impresionantă. Titlul de Insula desemnează un loc numit Spinalonga, unde leproşii sunt exilaţi până la finalul vieţii lor.

Interesant este că pe insulă oamenii se căsătoresc şi duc o viaţă asemănătoarea cu cea de acasă. Cei “sănătoşi” locuiesc pe insula Plaka şi le lipseşte ceva ce au mulţi din Spinalonga: pasiunea şi bucuria de a trăi. Personajul meu preferat a fost Alexis, deoarece este curioasă, independentă şi dornică să descopere detalii din trecut.

Nu mai era nimic de spus. Mama pleca. În seara aceea nu se mai întorcea devreme, împovărată de cărţi, epuizată de oboseală, dar strălucind  de fericirea de a se afla acasă, împreună cu ele. Nu exista întoarcere.

Eleni este nevoită să meargă în Spinalonga, iar soţul ei, Giorgis, rămâne să se descurce singur cu gospodăria şi cu creşterea fiicelor Anna şi Maria. M-a emoţionat profund relaţia puternică dintre el şi soţia lui, pe care nu ezita să o vadă ori de câte ori putea. Deosebită este şi relaţia dintre mamă şi fiice, ele fiind deosebit de afectate de plecarea celei care le-a dat viaţă.

Insula – locul în care lepra distruge vieţi

Sunt foarte multe scene emoţionante în carte şi nu cred că pot alege doar una singură pe care să o menţionez. Viaţa fetelor nu va uşoară nici când vor fi mai mari, iar o anumită întâmplare le va schimba total viaţa. Dar cu tărie de caracter, personajele acestea dau impresia că pot depăşi orice obstacol care pare de netrecut.

Lepra este o boală infecţioasă gravă, cunoscută încă din Antichitate, care astăzi se poate trata. În 1939, atunci când are loc acţiunea cărţii, s-a încercat descoperirea de leacuri care să ducă la tratarea leprei, dar fără succes. Între timp, medicina a evoluat şi astăzi lepra apare doar în condiţii de viaţă mizere şi precare.

Insula este un loc încărcat de semnificaţie, iar personajele trăiesc drame, pasiunii, fac multiple sacrificii şi cunosc sau află ce înseamnă lepra şi consecinţele sale. Cartea este una amplă, absolut fascinantă şi pe care nu am mai putut să o las din mână până la final. Are multe plusuri, dar am descoperit şi un minus: unele descrieri detaliate devin la un moment dat obositoare şi greu de citit.

Spinalonga: insula leproşilor

Mi-am permis să caut câteva informaţii suplimentare despre insula leproşilor şi am descoperit că  Spinalonga este situată în Creta la est de orașul Elounda, dincolo de mlaștinile antice și de un canal îngust artificial întins de un pod.

Există două intrări în Spinalonga, una fiind  intrarea leproșilor, un tunel care se numeşte  poarta lui Dante și alta, poarta inițială situată în fața insulei Pláka. Această nouă deschidere a fost numită astfel de leproșii care nu știau nimic despre soarta lor când au debarcat în insulă.

Cum am mai spus, povestea din această carte este una impresionantă şi dacă nu aţi citit-o, v-o recomand cu mult drag. Aştept, de asemenea, şi păreri.

CITATE

Înţelegea forţa gestului simplu, puterea detaliului. Ştia, bunăoară, că a ţine minte ziua de naştere a unui copil sau culoarea lui preferată putea fi cheia pentru a-i câştiga inima şi mai apoi mintea.

 

Castelul groazei – Eden Phillpotts (recenzie)

Autor: Eden Phillpotts

Naționalitate: britanică

An apariție: 1921  (1990 la Editura Săgetătorul)

Gen carte: ficțiune, mister, crimă, literatură clasică

Titlu original: The Grey Room

Număr pagini:  110

Nota goodreads: 3.36

Nota mea: 2/5

PĂREREA MEA

Eden Phillpotts a fost un autor, poet şi dramaturg englez, iar romanul Castelul groazei a fost publicat prima dată în 1921. Ediţia în română pe care eu am citit-o este cea din 1990, de la editura Săgetătorul, care se mai găseşte doar în anticariate.

Are un număr mic de pagini (110), dar nu pot spune că am citit cartea foarte repede. Cel mai probabil a fost stilul greoi de vină sau subiectul cărţii. Sau amândouă. Ideea este că aveam aşteptări mari când am început cartea, crezând că va fi o carte plină de mister şi captivantă.

Are mister, însă mi s-a părut că nu suficient de bine construit. Ca teme, întâlnim goticul (mai mult decât tema horror). Legat de titlu, deşi acesta ne promite ceva înspăimântător, nu mi s-a părut deloc aşa.

Camera bântuită – închipuire sau realitate?

Ideea cărţii este destul de simplă: mai multe personaje vor să stea peste noapte într-o cameră despre care se spune că este bântuită, întâmplându-se tot felul de lucruri bizare. Să fie camera bântuită de fantome sau sau să fie un fenomen supranatural la mijloc? Sau un criminal care pune la cale crime cu sânge rece?

Curajul nu îi lipsea, dar nu asta-i trebuia acum. Era atât de pierdut  în gândurile privitoare la viitorul său, încât uitase realitatea prezentă, care după o clipă îl umplu de o spaimă nouă.

În carte apar amănunte legate de anchetarea cauzelor care au provocat decesul anumitor personaje. Castelul groazei este un roman clasic, cu personaje destul de bine conturate, dar mi-aş fi dorit să fie pus accentul puţin mai multe pe partea psihologică.

Horror sau gotic?

Dacă este să ne gândim că romanul a apărut în 1921, este perfect normal ca romanele apărute în acea perioadă să aibă un stil diferit ca cele de acum, însă mi s-a părut că romanul nu s-a axat pe ceva anume. Totul a fost destul de fad şi nu a existat un mister care să te ţină cu sufletul la gură pe parcursul cărţii.

Legat de personaje, nu am avut personaje preferate. Finalul se anunţa promiţător, însă nu m-a impresionat prea mult. Şi chiar îmi pare rău de cartea asta, deoarece am citit multă literatură clasică care mi-a plăcut foarte mult.

Este o carte scrisă după stilul secolului XX, dar cum am mai spus, mă aşteptam la mult mai mult. Totuşi merită citită dacă vreţi să descoperiţi un autor din secolul XX.

Din păcate, pe goodreads i-am oferit doar 2 din 5 steluţe. Dacă aţi citit cartea, vă aştept cu păreri.

Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd – Agatha Christie (recenzie)

Autor: Agatha Christie

Naționalitate: britanica

An apariție: 1926 (2016 la Editura Rao)

Gen carte: roman poliţist, mister, ficţiune

Titlu original: The Murder of Roger Ackroyd

Număr pagini:  256

Nota goodreads: 4.24

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Poirot este chemat să investigheze uciderea lui Roger Ackroyd, un bărbat cu o poveste interesantă. El o curta pe doamna Ferrars, o văduvă bogată, care murise de curând în mod suspect, sinucigându-se cu o supradoză. Pentru a rezolva misterul uciderii lui Roger Ackroyd, Poirot îşi dă seama că trebuie să cerceteze mult mai adânc circumstanţele decesului doamnei Ferrars.

PĂREREA MEA

Acest roman a fost tradus în limba română în mai multe ediţii şi sub mai multe denumiri (Uciderea lui Roger Ackroyd, Asasinarea lui Roger Acroyd, etc.), însă trebuie să ştiţi că este fix acelaşi roman, cu acelaşi conţinut. De la Agatha Christie am citit multe romane (cred că în jur de 15, dacă nu mai multe) şi o parte dintre ele mi-au plăcut super mult. Într-un articol viitor voi face o listă cu romanele scrise de Christie pe care eu le-am citit şi merită recomandate cititorilor.Cum probabil vă aşteptaţi, din carte nu putea să lipsească faimosul detectiv belgian Hercule Poirot. Nu pot să zic că este cea mai oau carte citită de la Agatha Christie, însă este potrivită pentru relaxare, pentru un weekend liniştit sau dacă vreţi să ieşiţi din reading slump. În luna octombrie am citit doar 2 cărţi, însă sper ca în această lună să îmi mai revin puţin. Slabe şanse să ajung iar la 6-7 cărţi în noiembrie, dar e bine să citeşti măcar puţin.

Prin urmare, cuvintele dumneavoastră au urmărit să smulgă o mărturisire de la un criminal necunoscut, nu-i aşa?

(mai mult…)

« Older Entries