Currently Browsing: Literatura asiatica

Femeia de hârtie – Rabih Alameddine (recenzie)

Autor: Rabih Alameddine

Naționalitate: libanez

An apariție: 2013  (2015  la editura Polirom)

Gen carte: ficțiune, roman istoric

Titlu original: An Unnecessary Woman

Număr pagini:  280

Nota goodreads: 3.82

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Ajunsă la şaptezeci şi doi de ani, Aaliya, o femeie care nu se simte necesară nimănui, povesteşte despre sine şi despre cei apropiaţi. Locuieşte singură într-un apartament din Beirut, dar casa ei adăposteşte sute de tomuri, cum nimeni din capitala Libanului nu mai are. Divorţată, fără copii, avînd drept Dumnezeu scriitori şi opere faimoase, femeia a lucrat o viaţă ca librar şi de aproape cinci decenii traduce în fiecare an în arabă una dintre cărţile care i-au plăcut. Munca sa nu este destinată altor ochi, căci Aaliya doar creează şi depozitează: traducerile sînt îngropate în cutii şi păstrate în apartament. Lucrurile se schimbă însă cînd un dezastru neaşteptat ameninţă să distrugă tot ce Aaliya a creat în lunga-i viaţă. Concentrat, un nebănuit ghid de lectură, romanul cuprinde poveşti cuceritoare despre Beirutul de azi şi de ieri, despre războiul civil din Liban, o lume fascinantă ţesută în amintirile unei neobosite cititoare.

PĂREREA MEA

Rabih Alameddine este jurnalist, pictor și scriitor libano-american. Tot timpul am crezut că acest roman a fost scris de o femeie, dacă este să iau în calcul faptul că personajul principal este o femeie. Femeia de hârtie este singura sa carte tradusă la noi și o aveam de ceva timp pe lista mea. De asemenea, am citit câteva recenzii despre ea pe net, dar am preferat să îmi fac singură o părere. Cartea a primit și câteva premii, National Book Award 2014 și National Book Critics Circle Award 2015. Cartea a apărut la noi în 2021, la editura Polirom, una dintre editurile mele preferate.

Cartea este destul de subțitică (280 de pagini), iar ca teme avem războiul, cărțile, familia, prietenia, trecutul, supraviețuirea. Titlul cred ca m-a atras din prima și spre surprinderea mea, este o metaforă bine aleasă, deoarece face referire la Aaliya, o septuagenară iubitoare de cărți și traduceri. Aceasta a fost timp de 50 de ani librar, o meserie pe care am experimentat-o și eu când eram studentă, timp de 7 luni. Femeia de hârtie este, după cum spuneam, metafora femeii iubitoare de cărți, care trăiește și respiră prin intermediul lor. Dar dacă stau bine și mă gândesc, hârtia poate fi un simbol al fragilității în calea vieții și este posibil să nu greșesc, având în vedere viața grea a Aaliyei.

Deși nu are foarte multe pagini, stilul cărții este destul de complex, iar eu am citit-o în vreo 5-6 zile. Are multe idei la care trebuie să te oprești și să te gândești. Numele de Aaliya înseamnă “cea superioară, de sus” și parcă este un nume predestinat. Pe cât de complexe sunt ideile cărții, pe atât de complexă este și viața acestei femei. Tatăl său a decedat înainte de nașterea sa, mama s-a recăsătorit și i-a mai dăruit încă 5 frați. Relațiile cu familia, inclusiv cu mama sa, sunt reci și uneori conflictuale. Aaliya ajunge la bătrânețe (are 70 de ani) și își privește viața și trecutul cu mai multă înțelepciune. Este o fire introvertită, deloc sociabilă, iar războiul pe care îl trăiește o schimbă total. Acțiunea cărții are loc în Beirut, un oraș greu încercat odată cu asediul Israelului asupra sa. Apare în carte denumirea de Septembrie Negru, făcându-se referire la războiul civil din Iordania între 1970-1971). (mai mult…)

Memoriile unui motan călător – Hiro Arikawa (recenzie)

Autor: Hiro Arikawa

Naționalitate: japoneză

An apariție: 2020  (2012 la Editura Humanitas)

Gen carte: ficțiune, literatură contemporană, literatură japoneză

Titlu original: 旅猫リポート

Număr pagini:  256

Nota goodreads: 4.29

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Recomandată de mii și mii de cititori din întreaga lume, aceasta este povestea copleșitoare a unui tânăr care, însoțit de motanul său, călătorește pentru ultima oară de-a lungul Japoniei. Prin vocea nonșalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunță la viața trăită în libertate deplină, dar și în pericol, pentru a intra în casa și în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligență și umor, o demonstrație desăvârșită a iubirii dintre oameni și feline și ne vorbește despre firele invizibile dar indestructibile care ne țin legați de prieteni și de familie.

PĂREREA MEA

Hiro Arikawa este o autoare japoneză a mai multor cărţi, iar romanul său, bestseller-ul Memoriile unui motan călător, s-a bucurat încă de la început de un succes răsunător. Este o carte sensibilă şi mie, ca iubitoare de animale şi posesoare de două pisici năzdrăvane (Piciu, un motan negru şi fiţos, şi Aria, o tărcată superbă şi răsfăţată), a reuşit să îmi atingă o coardă foarte sensibilă. Cartea a apărut în 2020 la editura Humanitas, in colecţia foarte dragă mie, Raftul Denisei.Are 256 de pagini şi să ştiţi că se citeşte repede. Ca teme, întâlnim călătoria, amintirile, animăluţele (pisicile, în special), prietenia, ataşamentul reciproc. Titlul ne oferă detalii sau indicii despre călătoria pe care motanul nostru o va face pe parcursul cărţii.

Romanul este scris la persoana I, iar cel care narează este însuşi Nana, motanul din titlu. La început acesta nu are nume, apoi este botezat aşa de Satoru. Numele lui vine de la cuvântul nana, care în japoneză înseamnă cifra şapte (codiţa motanului avea forma acestei cifre). Pisica este la început una vagaboandă şi este adoptată de Satoru după ce este găsită rănită. Nana nu este o simplă pisică, ci una foarte vocală, încăpăţânată şi independentă.M-am amuzat copios la unele reacţii ale ei referitor la cei din jur şi la felul în care se încăpăţîna să primească dovezi de afecţiune sau ajutor.

Nana – motanul povestitor

Unul dintre plusurile cărţii este reprezentată de descrierile fascinante ale locurilor prin care cei doi prieteni călătoresc, dar şi construcţia lui Nana ca personaj. De observat aici imaginaţia vividă a autoarei japoneze. Deşi la început îl respinge pe Satoru, se crează repede un ataşament reciproc.Satoru porneşte cu Nana într-o călătorie aparte, dorind să îi găsească acestuia un alt stăpân. Motivul? Adevăratul motiv va fi dezvăluit în finalul romanului. Satoru reia legătura cu vechi prieteni şi retrăieşte vechi amintiri. Un fapt care mi s-a părut interesant este faptul că bărbatul a avut în copilărie un motan, Hachi, care semăna foarte bine cu Nana.

Ca minus, am observat că acţiunea alertă de la început începe să lâncezească uşor şi interesul tău pentru carte scade puţin. De exemplu, mi-aş fi dorit să ajung mai repede la acea parte în care aflăm de ce Satoru doreşte să îi găsească motanului alt stăpân. Şi cred că întrebarea asta şi-a pus-o fiecare cititor care a citit romanul.Au fost introduse pe parcursul cărţii alte personaje, mult dialog, iar toate astea m-au plictisit puţin. Nu mă înţelegeţi greşit, este o carte extraordinară, dar eu spun doar ce mi-aş fi dorit eu de la această carte. Acest roman este dovada vie că nu doar căţeii pot fi cei mai buni prieteni ai omului, ci şi pisicile. Şi din experienţă proprie, aşa este.

Memoriile unui motan călător este o carte sensibilă, cu multe momente triste, dar care oferă şi multă speranţă. De asemenea, prezintă lungul drum prieteniei şi cunoaşterii de sine, ceea ce mi s-a părut extraordinar.Personajul meu preferat a fost…cine credeţi? Nana, fără doar şi poate. M-a amuzat, m-a întristat, mi-a stors lacrimi şi zâmbete şi mă bucur nespus că l-am cunoscut prin intermediul aceste cărţi minunate.

Recomand cartea?

Cu siguranţă! Eu i-am oferit 4 steluţe din 5 pe goodreads. Vă recomand călduros să o citiţi şi să reveniţi cu impresii.

CITATE

Am ajuns aşadar la final, dar să nu credeţi că v-am spus o poveste tristă! Dimpotrivă, cronica aceasta m-a făcut să-i amintesc de momentele frumoase din călătorie şi mi-a dat curaj să pornesc iar la drum.

Nu zău! Crezi că un motan vagabond, care trăieşte pe apucate, îşi permite să facă pe cusurgiul? Important este să-şi pună burta la cale!