Autor: Nazanine Hozar
Naționalitate: iranian-canadiană
An apariție: 2019
Gen carte: ficțiune, roman istoric, YA
Titlu original: Aria
Număr pagini: 512 (paperback
Nota goodreads: 3.57
Nota mea: 4/5
DESCRIERE
“Un Doctor Jivago al Iranului.” – Margaret Atwood
In Iran, in 1953, un sofer pe nume Behrouz gaseste un bebelus abandonat pe o alee. Cand adopta fetita si-i pune numele Aria, nu stie cat de profund ii va schimba viitorul orfana cu ochii albastri.
Pe masura ce creste, Aria este prinsa intre trei femei pe care soarta le-a adus in situatia de a-i fi mame: sotia lui Behrouz, care o bate; bogata vaduva Fereshteh, care-i ofera adapost, dar nu-i poate oferi si dragoste, si Mehri cea nevoiasa, ale carei secrete vor schimba tot ce credea Aria ca stie despre viata ei.
In acelasi timp, Teheranul este framantat de cumplite schimbari. Circula zvonuri despre un cleric inflacarat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare sa ofere un nou viitor tarii. In mijlocul agitatiei, Aria se indragosteste de un baiat armean, surprins in tabara gresita a revolutiei. Si curand va fi si ea antrenata intr-o revolta care va schimba pentru totdeauna destinul tarii si al oamenilor ei.
PĂREREA MEA
Scriitoare iranian-canadiană, Nazanine Hozar are o poveste de viață interesantă. S-a născut la Teheran, capitala Iranului, iar în copilărie s-a mutat cu familia în Canada, iar mai apoi în Surrey, Columbia Britanică. Aveam cartea asta pe lista mea cam de când a apărut și eram foarte curioasă să o citesc fiind atrasă de titlu, dintr-un motiv mai ciudat poate. Pe una dintre pisicile o cheamă tot Aria, așa că mi-am dorit să fac cunoștință cu o altă Aria. Cartea a apărut în 2019, iar la noi a fost publicată la Editura Trei, în traducerea Ruxandrei Ana.
În descrierea de la începutul recenziei găsiți descrierea cărții, așa că nu voi insista decât pe anumite aspecte care mie mi s-au părut importante. Temele abordate în acest roman vast sunt istoria, revoluția, familia, dar și prietenia, alături de alte teme mărunte. Cred că aș mai adăuga pe listă și supraviețuirea deoarece da, Aria este o supraviețuitoare și cam întreg romanul arată că multe dintre personajele sale se luptă pentru asta. La începutul cărții aflăm că romanul este dedicat mamei autoarei, Toba.
Odiseea Ariei – drumul spre maturizare
Titlul este reprezentat de numele personajului feminin principal, Aria și asistăm la călătoria sa existențială de la momentul nașterii până când ea ajunge adult. Acțiunea cărții debutează în 1953, chiar cu nașterea Ariei, care este abandonată de mama sa și adoptată de o altă familie. Personajele cărții sunt numeroase și sinceră să fiu, multora nu le-am găsit rostul. De asemenea, întâlnim mai multe planuri narative, iar asta mi-a lăsat impresia că scriitoarea s-a concentrat pe mai multe planuri, însă a pierdut din cursivitate.
Mehri, mama naturală a Ariei, se vede nevoită să o abandoneze pe Aria imediat după naștere, însă fețita este o norocoasă atunci când este găsită de bunul Behrouz, șofer în armată. În schimb, soția lui, Zahra, este o femeie rea, violentă și face tot ce e posibil ca să o chinuie pe Aria. Însă Zahra este, din punctul meu de vedere, nimic altceva decât suma experiențelor urâte rezervate de viață. Răutatea sa este o platoșă în fața celorlalți și un mod de a se proteja de suferință. Behrouz este opusul soției: blând, atent cu fetița și cu un suflet incredibil de bun.
Aria – fata cu trei mame
Povestea dintre Behrouz și Zahra este oarecum neașteptată și la fel mi s-a părut și felul în care viețile celor doi se vor schimba. O mulțime de alte personaje îi vor influența destinul Ariei, însă puține vor fi cele care îi vor binele cu adevărat. Aria va cunoaște abandonul, violența, durerea, boala, moartea, dar și prietenia și atașamentul de o figură maternă. Aria este fata cu trei mame: cea care o naște, cea care o crește un timp și cea care o va călăuzi restul vieții. (mai mult…)
Autor: Parinoush Saniee
Naționalitate: iraniană
An apariție: 2002
Număr pagini: 392
Notă goodreads: 4.30
Titlu original: Sahm-e man
Nota mea: 5/5
DESCRIERE
Povestea romanului Cel care ma așteaptă este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Evenimentele debutează în anul 1979, cu puțin timp înainte de revoluția iraniană, și se concentrează asupra vieții unei femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraș dezbinat de conflicte politice și religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate și nesiguranță. La vârsta adolescenței, protagonista romanului, Masumeh, se îndrăgostește de un tânăr, în drumul ei spre școală.
Deși relația lor este inocenta – cei doi abia dacă îndrăznesc sa schimbe câteva priviri –, iubirea ii este descoperită, iar ea ajunge să fie măritată cu forța. Din fericire, se nimerește să aibă un soț care ii permite să-și continue studiile și care, spre deosebire de bărbații din propria ei familie, nu încearcă sa-i controleze viata pas cu pas. Treptat, Masumeh descoperă ca soțul ei are cu totul alte preocupări decât familia și ca idealurile și obiectivele sale politice ii pun viata în pericol, forțând-o să trăiască într-o continuă stare de îngrijorare și neliniște.
PĂREREA MEA
Aveam cartea de mult timp pe lista mea, mereu am amânat-o, nu știu de ce, mai ales că am auzit doar păreri pozitive despre ea. Cu ocazia unui club de carte de pe internet, m-am hotărât să îi dau o șansă. Am plecat la drum cu așteptări ridicate și vreau să vă zic că am fost extrem de surprinsă de cât de mult mi-a plăcut! Temele cărții sunt multiple, de la destinul uman, substratul social și politic până la relațiile de dragoste și familie. Titlul este aparent neclar, dar abia la final aflăm de fapt de ce se numește așa.
Cartea asta m-a fermecat pur și simplu, m-a șocat la unele scene, mi-a adus lacrimi în ochi, atât de tristețe, cât și de bucurie. Personajele sunt numeroase, nu le voi enumera pe toate, ci doar mă voi axa pe cele care mi s-au părut simbolice.
Cartea are cam tot ce vrei: povești de familie și de dragoste, suspans, mister, acțiune alertă, multe momente în care stai cu sufletul la gură, nerăbdător să afli ce urmează. Stilul cărții este captivant, iar cartea este scrisă la persoana I, naratoarea fiind Masumeh sau Masum, personajul feminin principal.
Eram chinuită de gândul fix că trebuie să‑mi petrec tot restul vieţii cu străinul acela. Şi apoi, unde plecase în miezul nopţii ? Poate la părinţi acasă, să se plângă că‑l respinsesem… Şi dacă mama lui ar fi venit să mă întrebe de ce‑l alungasem, ce i‑aş fi răspuns ?
Autor: Sahar Delijani
Naționalitate: iraniană
An apariție: 2013
Număr pagini: 270
Nota mea: 4/5
Gen carte: roman
PREZENTARE
Am ales să citesc acest roman pentru că m-a atras titlul cărții şi nu mai citisem nimic de această autoare! Este o carte destul de scurtă (270 de pagini) şi în mod normal se citeşte foarte repede. Nu a fost însă şi cazul meu (m-am căsătorit, iar apoi am fost în luna de miere), deoarece am apucat să o citesc printre picături şi acest lucru nu a fost în avantajul meu.
Vă spun de la început că nu este o carte veselă, ci ai putea chiar avea anumite stări neplăcute, multe dintre ele de tristețe. Este o carte complexă, destul de bine construită şi o adevărată lecție de viață. Tema cărții este una socială şi se pune accentul mult pe personaje şi destinul lor. Cu toții cunoaştem, sau ar trebui să cunoaştem, că nu demult au existat conflicte aprinse între Irak şi Iran, iar acest roman preia atmosfera tulbure a războiului, iar autoarea se inspiră de aici în construirea personajelor.
Titlul cărții mi s-a părut cel mai interesant, deoarece face referire la personajele mai mult sau mai puțin interesante ale romanului. Cine sunt oare aceşti copii ai arborelui de jacaranda şi cum este viața lor de zi cu zi? Am plâns la anumite secvențe ale cărții, cum ar fi imaginea femeii care a fost nevoită să nască în închisoare. Oamenii au luptat pentru țelurile lor, dar cei de la conducere s-au răzvrătit, au închis oameni inocenți, au ucis şi au distrus vieți şi familii.
Personajele sunt foarte multe, puternic individualizate şi fiecare dintre ele m-a impresionat profund. Acțiunea cărții se desfăşoară pe mai multe planuri care alternează, iar acest lucru mi s-a părut puțin derutant. Dar în ansamblu este o carte bună, sinceră, care reuşeşte să îl impresioneze pe cititor. Doar dacă ai fi de piatră nu te-ar impresiona. Această carte este una dintre cele mai frumoase citite până acum în 2017, chiar dacă nu este veselă. Aş putea scrie mult şi bine despre Copiii arborelui de jacaranda, dar totuşi nu aş putea descrie tot ce am simțit pe parcursul lecturii.
Vă recomand călduros să o citiți şi să pătrundeți într-un altfel de univers. Clar nu unul vesel, dar unul aparte. Aştept impresii dacă ați citit cartea!
CITATE
Pentru că nu ştie ce să simtă şi ce să creadă şi ce să facă. Pentru că istoria a prins-o în sfârşit din urmă.
Cu legătura la ochi, se simțise incompletă, mutilată, blocată într-o lumea vulnerabilității fizice, unde se putea întâmpla orice fără ca ea să se poată apăra. Acum i se părea că o privire ar fi fost de ajuns să se elibereze de frica paralizantă care o făcea să se simtă neîntreagă, neom.