Pan.Victoria – Knut Hamsun (recenzie)

Autor: Knut Hamsun

Naționalitate: norvegiană

Titlu original: Pan.Victoria

An apariție: 1894

Nota mea: 5/5

De Knut Hamsun am citit romanele Foamea și Ultimul capitol, pe cel din urmă parcurgându-l de două ori. Hamsun este un scriitor norvegian clasic, capabil să dea viață unor pagini pline de emoție. Dacă Foamea prezintă destinul crud al unui bărbat aflat în pragul sărăciei, iar Ultimul capitol descrie viața dintr-un sanatoriu, volumul care cuprinde Pan și Victoria ne vorbește despre cu totul altceva. Cartea este formată din două părți care par să nu aibă o legătură narativă directă, ci mai degrabă o relație la nivel emoțional. Ambele transmit trăiri intense și transportă cititorul într-un univers aproape feeric.

În Pan, personajul principal este locotenentul Glahn, un bărbat care își duce traiul solitar într-o cabană din pădure. În mitologie, Pan era zeul care îi învăța pe muritori să cânte la nai și care, sub înfățișarea unui satir, ademenea tinerele fecioare. Scriitorul construiește în persoana locotenentului imaginea unui Pan modern, pentru care natura este simbolul libertății și al împlinirii sufletești. Viața lui Glahn se schimbă radical atunci când o cunoaște pe Edvarda și, ulterior, pe Eva.

La o observație mai atentă, remarcăm modul contradictoriu în care Edvarda se comportă cu tânărul: ba îl iubește, ba îl urăște. Mai mult, nici Glahn nu pare convins de adevărata natură a sentimentelor sale. Cu toate acestea, mi-a plăcut mult această primă parte, în special pentru descrierile ample ale naturii, care te introduc într-o lume de basm.

Victoria, a doua parte a volumului, îi are în prim-plan pe Johannes, fiul morarului, și pe Victoria, fiica nobilă a castelanului din vecinătate. Așa cum este ușor de imaginat, Johannes a fost îndrăgostit de ea încă din copilărie, o iubire care pare să-l marcheze pe viață. Cei doi cresc, viața îi desparte la un moment dat, iar destinul îi apropie din nou. Din păcate, povestea nu are un final fericit, iar deznodământul mi-a lăsat un regret profund.

La finalul acestui volum, mi-am pus o întrebare arzătoare: de ce în niciuna dintre cele două povestiri personajele nu luptă pentru iubirea lor? De ce se chinuie și suferă în tăcere, când ar fi putut pur și simplu să-și mărturisească sentimentele? De ce se ascund de ei înșiși? Vă las pe voi să descoperiți răspunsul. Pe mine m-a fascinat ce am citit; mi-au fost întrecute toate așteptările și recomand cartea cu tot dragul!

CITATE

Dar oare de ce îl face iubirea pe omul tânăr să aleagă cărările tainice iar pe cel bătrân să se ridice în vârful degetelor în camera lui singuratică? O! iubirea face din inima omului ceva asemănător cu o grădină de ciuperci, o grădină luxuriantă şi neruşinată, unde cresc ciuperci tainice şi obraznice.

O! Iubirea este ca o noapte de vară cu stele pe cer şi parfum pe pământ.

Şi ce este iubirea? Un vânt care adie printre trandafiri; nu, o luminiţă fosforescentă ce trece prin sânge. Iubirea este o muzică fierbinte a infernului, care face să bată chiar şi inimile celor vârstnici. Este ca unele flori ce se deschid la căderea nopţii sau ca anemonele care îşi închid corola la atingerea sau la suflarea vântului.

Ea poate să-l distrugă pe om, să-l ridice din nou şi apoi să-l stigmatizeze iar; poate să mă cuprindă în mrejele sale astăzi pe mine, mâine pe tine şi mâine seara pe el, atât este de nestatornică. Dar poate să fie şi trainică, întocmai ca o pecete rezistentă ce nu se desface, poate să ardă cu aceeaşi flacără vie ipână la sfârşitul vieţii, atât este de eternă. Şi cum este iubirea?

♠