Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda (recenzie)

Autor: Marin Preda

Naționalitate: romana

An apariție: 1984

Nota mea: 5/5

Gen carte: roman realist

Număr pagini: 1048 (3 volume)

Marin Preda este unul dintre scriitorii mei preferați din literatura română. Romanele sale realiste reușesc de fiecare dată să atingă o coardă sensibilă în sufletul cititorului, surprinzând cu acuratețe conflictele și trăirile umane. Romanul Moromeții este o altă carte de-a sa care mi-a plăcut în mod special, mai ales primul volum, pentru portretizarea profundă a vieții rurale și a relațiilor familiale.

Victor Petrini, personajul principal din Cel mai iubit dintre pământeni, este un profesor universitar, intelectual, cu un trecut marcat de implicarea în politica României comuniste. Romanul urmărește viața sa de la anii tinereții până la maturitate, surprinzând dramele personale, dilemele morale și dificultățile unei epoci dificile. Este un personaj complex, prins între iubire, trădare, vinovăție și neputința de a-și controla destinul într-o societate opresivă.

Victor trăiește mai multe povești de dragoste, studiază cu pasiune filosofia și caută cu insistență sensul vieții. Experiența sa ca fost deținut politic îi oferă o perspectivă asupra mediilor umile ale societății, implicându-l într-o echipă de deratizare și confruntându-l cu umilințe și decăderi. Astfel, romanul explorează nu doar viața unei persoane, ci și degradarea morală și psihologică a unui individ prins între idealuri, dragoste și constrângeri sociale, conturând un personaj de o complexitate remarcabilă și profund captivant.

CITATE

E în noi un animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atât mai tare cu cât iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea?”

 Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete şi mai ales nu poate trăi fără iubire.

 Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorând şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la violenţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.

 Imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luând-o în derâdere la ceilalţi şi acceptând cu humor că nici noi înşine nu facem excepţie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi şi prin asta ne deosebim de alte popoare, fireşte, una dintre deosebiri…

 Ce este o viaţă?… O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pentru salvarea lui.

 Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.

 Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi…

 Căsătoria e o temniţă în care oamenii, cu firi diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt…

Femeia este ca un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai când ţi-e sete, şi pe urmă, după ce bei, treci pe lângă el.

 Trezeşte-te şi răspunde-mi sau, dacă nu poţi acum începe prin a te gândi şi într-o zi, tot gândindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi mie…

 A gândi puţin nu înseamnă totdeauna o deficienţă. Alte forţe ale sufletului, ţinute până atunci sub obroc de trufia gândirii, ies la iveală şi îţi orientează fiinţa spre descoperirea adevărului, chiar dacă nu-l doreşti.

 În noi însine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul tăcerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda când am fost scoşi din neam, acolo în pântecul matern, si a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o stim…

 Pisicile sunt superioare, când simt nevoia de tandreţe se mângâie singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu înşeală pe nimeni.

 Cum poţi să uiţi ceea ce până mai ieri însemna iubirea, dragostea însăşi, expresia ei tulburătoare care îţi atinge şi îţi vrăjeşte sufletul?

Ispita lucidităţii care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. Poate, îţi spui, ai făcut vreo greşeală care se poate repara. Poate la mijloc e o neînţelegere. Poate că iubeşte pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te încovoi de durere, pe urmă te redresezi.

 Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine.

 Judecăm oamenii nu numai prin ceea ce ei gândesc şi nici măcar prin sentimentele care îi domină, ci prin interferenţele cu viaţa noastră, pe care soarta i-a silit să le traiască.