Mont-Oriol – Guy de Maupassant (recenzie)

Autor: Guy de Maupassant

Naționalitate: franceză

Titlu original: Mont-Oriol

An apariție: 1887

Nota mea: 5/5

Alte cărți: Pierre și Jean

L-am îndrăgit pe Guy de Maupassant încă de la lectura romanului Bel-Ami, carte pe care am citit-o în liceu. Îmi place foarte mult modul în care scrie, personajele sale și felul în care reușește să le dea viață, precum și atmosfera pariziană pe care o conturează cu atâta măiestrie. Stilul său îmi amintește, într-un fel, de Emile Zola, un alt scriitor francez preferat. (Nana, cartea sa, se află în biblioteca mea de mai mulți ani și am citit-o cu sufletul la gură.)

Mont-Oriol este o poveste despre destine nefericite, care caută iubirea acolo unde nu ar trebui și se amăgesc pentru scurt timp că sunt fericite. Societatea franceză a secolului al XIX-lea este descrisă cu minuțiozitate, atât cea burgheză, cât și aristocratică. Maupassant demonstrează un talent extraordinar de psiholog, reușind să surprindă diverse stări emoționale ale personajelor: iubire, gelozie, deziluzie. În același timp, personajele sunt adesea dominate de dorința de putere și urmăresc cu orice preț să obțină bogăție și statut social.

Christiane este o tânără căsătorită cu un bărbat mai în vârstă, care pare preocupat doar de a avea un fiu, neinteresându-se de sentimentele și trăirile soției sale. Paul, pe de altă parte, îi oferă Christianei doar iluzia unei iubiri efemere; el este prea tânăr și aventurier pentru a fi fidel unei singure femei.

Când Christiane rămâne însărcinată cu amantul ei, Paul se îndepărtează și o lasă să sufere și să se amăgească singură. Mi-a fost foarte milă de ea și mi-am dorit ca, până la finalul romanului, să se întâmple ceva care să o readucă, sufletește, pe linia de plutire. Dacă a fost sau nu așa, vă las să descoperiți singuri. Mont-Oriol, din titlu, este o stațiune fictivă de ape termale din Franța, unde veneau bolnavii să se vindece. Aici, doctorii, pacienții și diverse personaje secundare contribuie la construirea unei povești complexe despre destinele câtorva personaje memorabile.

Nu știu dacă există mulți autori capabili să creeze o atmosferă atât de specială, o atmosferă care să te atingă sufletește, și să construiască pagini atât de frumos articulate. Finalul cărții m-a surprins, deoarece sperasem la cu totul altceva. Recomand cu drag această carte și aștept cu nerăbdare părerile voastre!

CITATE

El vorbea despre sentimente şi despre dragoste ca un om care cunoaşte lucrurile astea, ca un om care a avut de-a face cu iubirea femeilor şi îi datoreşte tot atâta fericire cât şi suferinţă…Ea, încântată, emoţionată puţin, îl împingea la mărturisiri cu o curiozitate aprinsă şi vicleană. Tot ceea ce ştia despre el îi trezea o dorinţă ascuţită să cunoască şi mai mult, să pătrundă, cu gândul, într-una din acele existenţe bărbăteşti pe care o întrevăzuse în cărţi, într-una din acele existenţe pline de furtuni şi de taine ale iubirii.

Şi cum Christiane, care suferea că îl vede atât de puţin, îl copleşea cu întrebări, voia să ştie ce făcuse toată ziua, el născocea fel de fel de poveşti, pe care ea le asculta cu atenţie, încercând să-l prindă dacă nu se gândea la altă femeie. Simţea că nu poate să-l reţină, că nu poate să-i dea puţin din dragostea asta care o chinuia pe ea, că nu poate fiziceşte să-i mai placă, să i se dăruiască, să-l cucerească prin mângâieri de vreme ce nu-l putea recuceri prin duioşie, aşa că se temea de orice, fără să ştie încotro să-şi îndrepte temerile.