Autor: Mircea Eliade
Naționalitate: română
An apariție: 1928
Nota mea: 5/5
Romanul adolescentului miop este primul roman al lui Eliade care este extrem de popular și în ziua de azi. L-am citit prima dată când aveam vreo 19 ani, iar acum două săptămâni l-am recitit, bucuroasă fiind că pătrund din nou în lumea adolescentină a lui Mircea. Este un roman autobiografic în cadrul căruia Eliade a pus mult suflet și foarte multe amintiri și experiențe din viața sa. Cu toate acestea, cartea fiind una grosuță (336 pagini), nu mi s-a părut o carte atât de ușor de citit. Este un roman pe care fiecare adolescent ar trebui să îl citească și nici adulții nu ar trebui să îl ocolească dacă nu l-au citit încă!
Autorul introduce ici și colo reflecții personale și introduce în scena romanului o mulțime de personaje, majoritatea adolescenți ca și el. Iubirile adolescentine, mansarda (care revine obsesiv în acest roman și este adăpost pentru sufletul zbuciumat) care este refugiul adolescentului frământat de probleme sufletești, prietenii săi cu care împărtășește griji și pasiuni comune…toate acestea sunt mici elemente care fac din această carte una genială. Trebuie să recunosc însă că Eliade folosește uneori detalii minuțioase care îl plictisesc pe cititor și atunci acțiunea lâncezește puțin.
Și nu cred că exagerez spunând că este una genială, pentru că niciun autor nu reușește să creeze un asemenea roman ca al lui Eliade. Totuși această carte mă duce cu gândul la o altă carte căreia îi voi rezerva o mică recenzie. Această carte este Elevul Dima dintr-a șaptea. Vă recomand această carte pentru atmosfera inedită a cărții, pentru frumoasele povești de viață văzute prin ochii autorului. Și vă aștept și cu păreri.
CITATE
Iar acum am să plec. În mansarda mea să devin cel dinainte, omul care îmi trebuie. Cel de acum e trist. E trist, pentru că are să moară. Eu știu că are să moară.
Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, firește. Mă tem însă, că viața mea – stinsă între copii și cărți – nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit în mansardă, în înserări calde și tulburătoare, prețuiește mai mult decât anii tovarășilor mei risipiți în jocuri, în sărbători de familie și idile…Dar cititorii?
Ce căutam eu? Sufletul meu! Unde? Și cum se putea recunoaște adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?
Autor: Mircea Eliade
Naționalitate: română
An apariție: 1938
Nota mea: 5/5
Alte cărți de același autor: Domnișoara Christina, Noaptea de Sînziene, Maitreyi
Este o carte care m-a cucerit iremediabil. Pot să spun că este mai scurtă și mai ușurică decât Noaptea de Sînziene și într-un fel mai frumoasă. Este o carte care vorbește despre eros, despre dragoste, despre puterea de iubi și puterea de sacrificiu suprem.
Căci ăsta mi se pare lucrul cel mai greu de învățat în contemplare iubitei: să știi cum să-i privești ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, și mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalț colorat. Și sunt, de asemenea, priviri crâncene, care smulg retina sau o pătrund sălbatic, sângerând-o, sau o întunecă…
Îmi place cum scrie Eliade, are opere literare extrem de interesante, așterne pe hârtie fraze nemuritoare care rămân oricui în minte…Nici nemuritoarea poveste dintre Allan și Maitreyi nu mi se pare la fel de frumoasă ca cea dintre Andrei Mavrodin și Ileana…poveste cu un final neașteptat.
— Sunt atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, îi spuse odată Ştefan. Cred că am iubit-o cum puţini bărbaţi şi-au iubit soţiile. Şi cu toate acestea, mă ascundeam de ea. Nu aveam numai o cameră secretă. O bună parte din adevărata mea viaţă era secretă. îi vorbeam mereu dar tot despre lucruri fără importanţă. Ceea ce era esenţial în mine, i-l ascundeam. Cum explici tu nebunia asta…?
— Poate erau lucruri despre care credeai, greşit, că n-ar fi putut-o interesa…
Relatarea celor doi bărbați, Mavrodin și Hasnaș mi-a lăsat impresia că povestea este legată de aceeași femeie, Ileana sau Lena. Romanul este net superior celorlalte romane citite de mine ale lui Eliade, lăsându-mi impresia că iubirea ideală există, că o nuntă a sufletelor ce se iubesc și se divinizează reciproc este ceva mirific și absolut minunat.
Câtva timp tăcu, încurcat. Deodată sări în picioare şi-i întinse mâna.
— Iartă-mă, îi spuse în şoaptă. Sunt cu adevărat nebun. Nu trebuia să-ţi spun. E un gând absurd, criminal, care mă obsedează de câtva timp şi mă torturează până la demenţă. Dar te rog să mă crezi că n-am iubit-o, cu adevărat, decât pe Ioana. Dacă aş fi fost sigur că, sinucigându-mă, aş fi întâlnit-o, m-aş fi sinucis de mult. Dar mi-e teamă că de-abia atunci aş pierde-o, că aş pierde-o pentru totdeauna. Mi-e teamă că are dreptate creştinismul condamnând sinuciderea ca păcatul prin excelenţă al deznădejdii. Mi-e teamă mai ales de Răzvan.
Vorba lui Mavrodin, ” prin ce miracol se transformă o simplă întâmplare în extaz și rapt, iar o întâlnire în dragoste?” Eu cred că totul ține de destin, de acel făgaș al vieții în care două suflete pereche se întâlnesc și se bucură unul de celălalt…
Voi ce credeți?