Rebecca – Daphne de Maurier (recenzie)

Autor: Daphne de Maurier

Naționalitate: britanică

Titlu original: Rebecca

An apariție: 1938

Nota mea: 5/5

Ecranizare: 1940

Tip carte: roman clasic, roman de dragoste

Există o continuare a cărții: Lady de Winter (de Susan Hill)

Daphne du Maurier (n. 13 mai 1907 – d. 19 aprilie 1989) a fost o scriitoare britanică. Multe dintre operele sale au fost adaptate în filme, inclusiv romanele Rebecca (adaptarea cinematografică a câștigat Premiul Oscar in 1941) Hanul Jamaica si povestirile scurte Pasările si Nu privi acum.A mai scris Verișoara mea Rachell, Generalul Regelui și Golful Francezului. Primele trei adaptări au fost regizate de către Alfred Hitchcock iar ultimul de Nicolas Roeg.Un roman gotic, plin de intrigi, care amintește de opere celebre cum ar fi Jane Eyre – Charlotte Brontëși La răscruce de Vânturi – Emily Brontë. Bunicul ei a fost scriitorul George Du Maurier iar tatăl ei actorul Gerald Du Maurier. Sora ei mai mare Angela a devenit și ea la rândul ei scriitoare iar sora mai mică Jeanne a fost pictor.

Am terminat această carte de doar câteva ore și nici nu știu cu ce să încep în prezentarea ei. După lectura unui alt roman de aceeași scriitoare (Verișoara mea, Rachel), am rămas curioasă să citesc și alte cărți scrise de Daphne de Maurier. Ambele mi-au plăcut enorm, dar Rebecca m-a cucerit iremediabil.

Rebecca nu este o carte scurtă, dar paginile sale te ademenesc atât de tare, încât nici nu știi cum dai pagina. Mi-a luat vreo 5 zile ca să o citesc, dar singura scuză este că nu am avut mult timp la dispoziție pentru asta. Și urăsc asta!

După cum vă puteți da seama din titlu, Rebecca este unul dintre personajele principale ale cărții, numai că ea nu este decât un personaj fantomatic care influențează viețile celorlalți. Despre cea care nareaza evenimentele cărții, proaspăta doamnă de Winter, nu știm decât că debutează în societate ca domnișoară de companie a unei doamne distinse. Atunci când îl întâlnește pe proprietarul Manderley-ului, Maxim de Winter, viața sa ia o cu totul altă întorsătură.

Rebecca nu este doar un personaj misterios, ci și motorul întregii acțiuni din carte. Pe ea o obsedeaza permanent noua doamnă de Winter cu prezența sa fictivă și mi-a fost extrem de milă de ea, de noua soție a lui Maxim. Cât timp am citit cartea, aveam impresia că tot ce se întâmplă este foarte real și puteam să văd cu ochii minții moșia de la Manderley, pe cei doi soți, pe doamna Danvers pe care începusem să o urăsc.

Cartea m-a cucerit iremediabil și cred ca aș vrea să o recitesc peste câțiva ani…aș fi curioasă să văd dacă o percep în alt mod. Max de Winter este un bărbat puternic care ascunde un secret incredibil, iar la final, din iubire pentru soția sa, îl va dezvălui. Acesta este un moment în care cititorul este bombardat de mii de întrebări la adresa cărții și a personajelor. Cert este că finalul cărții rămâne incert: mi-ar fi plăcut să mai existe o continuare, să mai aflu câte ceva despre felul în care relația dintre soții de Winter va evolua.

Iubesc această carte și o trec pe lista celor mai bune cărți ale anului 2015 pe care eu le-am citit!

CITATE

Totul se petrecu foarte repede. Prea repede, ca să pot înţelege ce făcea Maxim. Dar îl văzui pe Favell clătinandu-se, împiedicîndu-se de braţul divanului şi întinzîndu-se pe jos. Iar Maxim sătea în picioare lîngă el. Mă simţeam foarte prost. Era ceva umilitor în faptul că Maxim îl lovise pe Favel. Aş fi preferat să nu fi asistat la asta. Colonelul Julyan nu zise nimic. Era foarte întunecat la faţă. El le întoarse spatele şi veni spre mine.

Robert ieşi din cameră. Mă întrebam ce aş putea să-i spun într-adevăr căpitanului Searle. Probabil că era ceva în legătură cu vasul eşuat. Nu înţelegeam ce l-ar putea privi pe Maxim asta. Ar fi fost cu totul altceva dacă vasul ar fi eşuat în golf, care era proprietatea Manderley-ului. Atunci ar fi fost poate nevoie să se ceară lui Maxim încuviinţarea de a se arunca stîncile în aer, sau să se ia orice altă măsură trebuincioasă ta să se urnească vasul. Dar largul golfului si îngrămădirea de stînci nu-i aparţineau lui Maxim. Căpitanul Searle îşi pierdea vremea venind să mă vadă.

Aş fi vrut să stau aşa, fără să vorbesc,fără să-i ascult pe ceilalţi, păstrînd această clipă preţioasă pentru totdeauna pentru că eram toţi liniştiţi, mulţumiţi şi chiar cam somnoroşi, ca albina care bîzîia în jurul nostru. Peste cîtva timp o să fie altfel; o să vină mîine, apoi poimîine, .apoi anul viitor. Şi poate o să fim schimbaţi, n-o să ne mai regăsim .niciodată stand astfel.