Autor: Mircea Eliade
Naționalitate: română
An apariție: 1955
Nota mea: 5/5
Am citit câteva cărţi scrise de Eliade (Romanul adolescentului miop, Maitreyi şi Domnişoara Christina), însă nici una din ele nu mi s-a părut atât de fascinantă ca Noaptea de Sânziene. Este o carte frumoasă, o carte grea, cu puternice accente filosofice. Titlul pleacă de la ideea că noaptea de Sânziene este o noapte magică, în care cerurile se deschid şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea noastră.În centrul romanului se află Stefan Viziru, un tânăr însetat de cunoaştere şi prins în mreaja unei poveşti de dragoste. O iubeşte pe soţia sa, pe numele său Ioana, dar iubeşte şi o altă tânără întâlnită întâmplător, Ileana.
Considerat de autor ca cel mai bun roman al său, cartea are puternice accente filosofice care nu pot fi pe deplin înțelese decât de un cititor familiarizat cu filosofia. Eu nu fac parte din această categorie, așa că voi încerca doar să vă prezint câteva citate memorabile și să vă las să descoperiți singuri mai multe despre carte. La un moment dat voi reciti această carte minunată.
CITATE
E vorba de un mister, reîncepea Ştefan reîntorcându-se la masă. Adică nu înţeleg cu puterile minţii cum de s-ar putea realiza un asemenea lucru: să iubesc deodată două femei. Şi tocmai asta îmi dă speranţe: tocmai faptul că, pe plan raţional, nu înţeleg ce se petrece cu mine. Îmi spun că, probabil, experienţa pe care o încerc eu este de un alt ordin decât cel raţional, şi că, deci, ea nu mai aparţine experienţei umane, care se realizează în Timp, ci unui alt ordin de experienţe, i-aş spune, extatice, care are loc dincolo de Timp…
Nu mă gândeam la asta, o întrerupsese Ştefan. Nu era vorba de dragoste. Mă întreb dacă nu există şi altceva; ceva care să plece tot de-aici, dintr-o dragoste, dar care să ducă în altă parte. Mi-e foarte greu să-ţi explic. Nu înţeleg nici eu. S-ar putea, totuşi, ca să mai fie o ieşire, pe care noi n-o vedem. Faptul acesta că tu ne-ai întâlnit pe amândoi ar putea fi un semn, ar putea semnifica ceva…
Atunci i se păru că se trezeşte, şi inima începu să-i bată altfel;simţea din nou, şi dintr-o dată, prezenţa Ilenei ca o stranie şi nevinovată obsesie. Aşa i-o simţise necontenit până în clipa când Ioana intrase după el în baie şi strigase: Cred că o să avem un copil! Rămase nemişcat, cu ochii închişi, concentrându-se; timpul se întorcea înapoi. îşi mai amintise de câteva ori de Ileana, dar niciodată cu emoţia cu care se gândea la ea înainte de Marea Veste. întâlnirea din pădurea Băneasa, masa de la restaurant, celelalte două scurte întâlniri care urmaseră i se păruseră de atunci întâmplări oarecare.
Acum, timpul se întorsese înapoi şi acele puţine clipe petrecute împreună îi reveneau încărcate de dor. Rochia ei din după-amiaza când o întâlnise ultima oară: albă imprimată. Parcă îi subţia şi mai mult mijlocul, întinerind-o. Nu înţelegea cum izbutise să fie atât de bronzată la începutul verii.
Lasă un răspuns