Autor: Herbert George Wells
Naționalitate: britanică
Titlu original: The Invisible Man
An apariție: 1897
Nota mea: 4/5
Număr pagini: 192
Gen carte: roman clasic și fantastic
PREZENTARE
În Omul invizibil, o poveste de teroare psihologică, un tânăr om de știință trebuie să trăiască în iadul personal pe care l-a creat prin propriile sale experimente, fără remușcări, fără a se gândi la consecințe. Protagonistul este condamnat să trăiască fie izolat de oameni, fără să poată comunica, fie să se deghizeze, să-și ascundă trupul invizibil în spatele unor măști și haine care să îl facă perceptibil pentru semenii săi. Este o istorisire captivantă a efectelor distructive pe care invizibilitatea le are asupra omului de știință, și a haosului nebunesc și criminal pe care acesta îl lasă în urma sa. Într-o vreme În care literatura science fiction descria minunile pe care avea să le aducă o lume viitoare, Wells a fost unul dintre primii scriitori care au explorat partea întunecată a științei, arătând cât de ușor poate fi corupt omul atunci când este tentat de o putere aparent nelimitată.
PĂREREA MEA
Herbert George Wells a fost un autor clasic britanic ce a scris romanele Omul invizibil, Insula doctorului Moreau, Mașina timpului, Războiul lumilor, Lumea eliberată, Oul de cristal, etc.
Până acum nu mai citisem nimic de acest autor și am ales să citesc această carte în urma vizionării unor videoclipuri pe youtube care o recomandau ca fiind o carte frumoasă și interesantă. Cum aveam varianta cărții în engleză și română, mi s-a părut dificil să citesc varianta originală, așa că am ales să citesc în română. Mi s-a părut o carte într-adevăr bine scrisă și eu fiind adepta clasicilor, m-am bucurat că am mai descoperit un clasic pe care nu îl citisem. În ultima vreme am tot descoperit autori noi, atât vechi, dar și contemporani și asta nu poate decât să mă bucure foarte mult.
Cartea are puțin sub 200 de pagini (depinde și de ediție) și mi-a luat 2-3 zile să o citesc. Stilul cărții este accesibil, chiar dacă să mergeți pe ideea că este un roman clasic și că este greoi. Nu este deloc așa și vă spun din proprie experiență că nu toate romanele clasice sunt grele și greu de înțeles.
Omul invizibil are o temă fantastică care tratează o idee interesantă: omul de știință, pe numele său Griffin, face o descoperire nemaipomenită și anume, descoperă posibilitatea de a deveni invizibil pentru cei din jur.
Titlul cărții face referire la același Griffin, un personaj taciturn care încearcă odată cu descoperirea sa să se izoleze de cei din jur și de foarte multe ori va fi hărțuit și privit cu prudență de cei din jur. Cartea asta chiar merită citită și spun asta pentru că încă de la începutul romanului, atunci când omul de știință sosește la han, ai impresia că te-ai desprins complet de lumea în care trăiești. Wells introduce și un pic de umor atunci când narează acțiunea cărții și mi s-a părut foarte interesant de observat felul în care apar rând pe rând diferite personaje, fiecare având caracterul, ideile și preocupările sale.
Personajele nu sunt foarte multe, cel mai mult îl avem în vizor pe Griffin, pe vagabondul care îl va ajuta să supraviețuiască, pe cei doi soți de la han și pe doctorul Kemp, vechi prieten de-al lui Griffin.
Conflictul cărții nu este foarte complicat, deoarece cam întreaga acțiune se rezumă la urmărirea, prinderea și pedepsirea lui Griffin de către locuitorii sătucului în care a ajuns. Însă mi-a făcut plăcere să urmăresc întreaga acțiune și abia așteptam să văd cum va fi finalul. El nu prea a fost pe placul meu, dar autorul nu poate să ne mulțumească pe toți, nu-i așa? I-am dat 4/5 steluțe pentru că mi-aș fi dorit să fie o intrigă mai complicată și mi-aș fi dorit, cum am mai spus, un alt final.
Dar pe ansamblu este o carte bună pe care o recomand cititorilor de fantastic clasic și celor care vor să citească o carte ce te va ține cu sufletul la gură! Sunt curioasă să aflu dacă ați citit carte, dacă v-a plăcut sau nu, sau ce altceva ați mai citit de acest autor. Eu cu siguranță voi încerca și alte cărți ale sale.
CITATE
Ideea mea era următoarea: să-mi procur haine şi să mă înfofolesc de sus până jos, ca să capăt o înfăţişare cât de cât omenească; apoi să-mi scot cărţile şi banii de-acolo de unde mă aşteptau; în sfârşit, să-mi găsesc pe undeva o cameră şi să pornesc la elaborarea planurilor pentru exploatarea cât mai deplină a avantajelor – a superiorităţii asupra semenilor mei – pe care mi le conferea însuşirea de a fi invizibil (pe-atunci încă mai credeam aşa).
Îşi ridică o clipă ochii de pe lucrarea lui şi, hoinărind cu privirea, întâlni văpaia de jăratic a apusului, care poleise colina din faţă. Rămase câteva clipe nemişcat, cu tocul în gură, admirând revărsarea aurie-roşcată care inundase creasta colinei… Deodată, atenţia îi fu atrasă de o mogâldeaţă neagră ca tăciunele, care alerga pe coasta dealului, înspre vila lui. Mogâldeaţa, un omuleţ bondoc, cu ţilindru pe cap, fugea de-i scăpărau călcâiele.
Deodată, un pocnet, hârşâitul unui sertar care se deschide şi un foşnet de hârtii. Urmă o înjurătură, apoi sfârâitul unui chibrit, şi camera fu scăldată într-o lumină gălbuie. Vicarul, care ajunsese pe coridor, putu să zărească prin crăpătura uşii pupitrul, sertarul deschis şi o lumânare care ardea pe pupitru. Dar pe hoţ nu izbuti să-l vadă! Rămase locului, neştiind ce hotărâre să ia. Cu chipul alb şi încordat, mrs. Bunting cobora încet scările în urma lui. Un singur lucru îi dădea curaj domnului Bunting; convingerea că hoţul era unul de prin sat.
Străinul îşi făcuse apariţia cam pe la începutul lunii februarie, într-o zi geroasă, cu vânt şfichiuitor, şi cu ninsoare deasă – de altfel ultima din anul acela. De la gara din Bramblehurst o luase pe jos, tăind drumul peste câmp. Într-una din mâinile-i vârâte în mănuşi groase purta un geamantan mic. Era înfofolit din cap până în picioare, iar marginea pleoştită a pălăriei de fetru moale îi ascundea în întregime faţa, lăsând să se vadă numai vârful lucios al nasului; zăpada se adunase grămadă pe umeri şi pe piept şi-i împodobea geamantanul cu o creastă albă.
De multă vreme vreau să citesc cartea asta, dar – se pare – niciodată n-am timp de ea. Ca şi tine, am descoperit în ultimul timp tot felul de scriitori interesanţi de a căror existenţă habar n-aveam cu câteva luni înainte. Mă întreb, oare câţi alţi autori voi mai descoperi şi pe lângă câţi voi trece fără ştiu ce pierd. Să devii invizibil e, cred, dorinţa oricui (îmi aduc aminte că atunci când eram mică încrucişam degetele şi ziceam: “Gata, sunt invizibilă!”)… 🙂
Te încurajez să îți faci timp de această carte. Chiar nu știi ce pierzi 🙂 Și da, și mie mi-ar plăcea să fiu uneori invizibilă!