Currently Browsing: Literatura clasica

Dimineața iubirii – George Șovu (recenzie)

Autor: George Șovu

Naționalitate: română

An apariție: 1987 (editura Albatros)

Gen carte: ficțiune, roman

Număr pagini:  271

Nota goodreads: 3.67

Nota mea: 5/5

PĂREREA MEA

George Șovu a fost romancier, autor de proză scurtă, scenarist ( a scris scenariile pentru celebra serie de filme Liceenii). De la acest autor am mai citit până acum doar Declarație de dragoste, o carte care mi-a plăcut foarte mult. Dimineața iubirii a apărut în 1987, la editura Albastros și din păcate, nu se mai regăsește decât în anticariate. Este un roman destul de scurt,  are 271 de pagini și se citește destul de repede.

Ca teme abordate, se întâlnesc iubirea, școala, adolescența, familia, trecutul, tragedia familială. Titlul este o metaforă a iubirii, invocând adolescența și fiorii primei iubiri. Stilul este unul lejer și captivant. Personajele sunt foarte multe și nu cred că aș putea încheia această scurtă recenzie dacă nu vă spun câte ceva despre fiecare dintre ele. Bogdan Ștefănescu este un adolescent simpatic, cu trăiri intense, îndrăgostit de Ștefana, dar captivat oarecum de o altă tânără fermecătoare, de Mona. Ștefana Dragomir este o adolescentă frumoasă și isteață, dar cu o viață tristă. Se maturizează prematur odată cu decesul mamei și devine soră și mamă pentru frățiorul mai mic, Radu.

De asemenea, fratele Monei este și el un băiețel simpatic și cu lipici la oameni. Mona este fiică de ambasador și o fire controversată; deși pozează într-o fată îndrăzneață, ascunde multe lipsuri sufleteși și multă tristețe. Melania Ștefănescu este mama lui Bogdan și ascunde un trecut trist: rămasă orfană de ambii părinți când era mică, este crescută de un vecin cu suflet mare. La maturitate, Melania este văzută ca o doamnă distinsă și aparent, o fire rece.

Bunicii lui Bogdan (Dragoș și Melania Ștefănescu) sunt personaje foarte simpatice, mai ales bunicul. Dragoș este genul de bunic pe care cred că fiecare dintre noi și l-ar dori. Relația apropiată dintre Bogdan și bunici mi s-a părut atât de frumos conturată, mai ales că Bogdan este crescut de mic de aceștia.Părinții adolescentului sunt genul de oameni care călătoresc și muncesc mult, iar acest lucru a creat o prăpastie între ei și unicul lor fiu. Casa părintească este un fel de laitmotiv al cărții și felul în care autorul prezintă scenele legate de acest element al cărții, îm amintește de cartea lui Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Doar că aici avem un alt Dănuț, o altă Olguță și o altă Monica. Dar cele două cărți se aseamănă destul de mult la descrieri.

Cartea este presărată cu multă melancolie, nostalgie, iar printre elementele cărții se numără amintirile, războiul sau boala, subiecte foarte bine conturate. Ne sunt prezentate, de asemenea, emoțiile și frământările tipic adolescentine. Bogdan află ce înseamnă viața în armată și observă pe propria piele duritatea ei versus viața în puf de acasă. Este evocată o lume simplă, în care se pune mult accentul pe educație și școală. Eu zic că merită fiecare pagină citită, deoarece este o carte atât de frumoasă, încât nu îți mai vine să o lași din mână. Sunt foarte multe de spus despre acest roman, însă vreau să vă las pe voi să îl descoperiți. Eu i-am dat 5 din 5 steluțe pe goodreads și vreau să vă recomand și vouă acest roman superb.

CITATE: 

Este o fată frumoasă și bună, merită s-o iubești din tot sufletul! Și gestul meu s-a născut din iubire. Cu el mi-am aprins o lumină ce va încălzi tremurul unei amintiri de-o viață. Nu este puțin lucru!

Să știi că dragostea nu trebuie să ne  fie o povară, ci, dacă se poate, fericire, aripă înaltă și pură care să bată mereu deasupra curgerii zilelor noastre, să le sporească oxigenul vieții, să ne tragă mereu în sus.

Învățătoarea cu ochii de aur – Stratis Myrivilis (recenzie)

Autor: Stratis Myrivilis

Naționalitate: greacă

An apariție: 1987 (1988 la Editura Eminescu)

Gen carte: ficțiune,  literatură clasică

Număr pagini: 268

Nota goodreads: 3.83

Nota mea: 4/5

PĂREREA MEA

Stratis Myrivilis este pseudonimul scriitorului grec Efstratios Stamatopoulis, autor care a fost nominalizat de 3 ori la premiul Nobel. A scris romane, nuvele, povestiri, descriind viața obișnuită a societății elene. Romanul Învățătoarea cu ochii de aur a apărut prima dată în 1987 și la noi a apărut la Editura Eminescu, în 1988.

Cum am mai spus și în alte recenzii, iubesc colecția Romanul de dragoste de la această editură. Ca teme, întâlnim societatea, iubirea, războiul și relațiile interumane.

Titlul mi s-a părut superb ales, învățătoarea cu ochii de aur fiind personajul feminin principal al cărții, Sapho. Sapho a fost numele celei mai de seamă poete lirice a antichității grecești.

Ar fi vrut ca războiul să fi fost ca o tumoare urâcioasă, crescută pe corpul lui, pe care să o poată tăia cu bisturiul și arunca de pe el ca o bucată de carne putredă.

Personajele sunt construite într-un mod aparte, iar preferatul meu rămâne Leonis. Acesta este pictor amator și în trecutul său, a fost în armată, unde s-a împrietenit cu Vranas. Sora lui, Adriani, îl alinta Lilo.

Învăţătoarea cu ochii de aur – metafora frumuseţii

Drivas Leonidas este un bărbat puternic, profund fermecat de ochii aurii ai văduvei prietenului său. Și Sapho mi s-a părut un personaj frumos construit și m-a impresionat la  ea tăria cu care a suportat toate cumpenele scoase în cale de viață. Romanul conține niște descrieri absolut superbe ale Greciei. M-a fermecat nespus povestea vieții tinerei văduve și legătura ei cu Leonis.

Era o femeie cu ochii de aur! Și ochii aceștia, ori de câte ori îi întâlneau pe ai lui, îl priveau liniștit o privire tristă și meditativă.

Adevărul și Iubirea își au cuvântul.

Faceți din iubire lege și puneți-o să vă cârmuiască. Destul să vreți și pe loc se va face.

Megalohori vs. La Medeleni

Începutul cărții și descrierile fascinante mi-au amintit de romanul lui Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Verile la țară, la Megalohori, sunt absolut fascinante pentru Adriani și fratele său. Cei doi frați au o legătură puternică, iar decesul recent al mamei îi apropie și mai mult.

Fiecare personaj al cărții are un destin mai mult sau mai puțin tulburător. Oare ce se va întâmpla în final cu Leonis și Sapho? Ce le va rezerva viitorul? Romanul mi s-a părut absolut divin, din toate punctele de vedere.

Descrieri ample, pagini încărcate de lirism și un stil captivant. Dacă vreți să descoperiți lumea Greciei, vă recomand călduros să citiți cartea. Din păcate, cred că se mai găsește doar la anticariat, nefiind editată recent.

I-am oferit pe goodreads 4 steluțe din 5. Dacă ați citit-o, vă aștept cu păreri.

Mireasmă de micsandre – Galina Serebreakova (recenzie)

Autor: Galina Serebreakova

Naționalitate: rusă

An apariție: 1976 (la Editura  Eminescu)

Gen carte: roman de dragoste, literatură rusă, literatură clasică

Număr pagini:  364

Nota goodreads: 4.50

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Remarcată la începuturile sale literare de Maxim Gorki, Galina Serebreakova este cunoscută cititorilor noştri datorită romanelor istorice inspirate din viaţa lui Marx şi Engels. Mergând pe o linie ascendentă, spre realizările de maturitate, Galina a publicat în ultimii ani volumul memorialistic Despre contemporanii mei şi despre mine şi romanul Mireasmă de micsandre pe care îl prezentăm cititorilor noştri.

PĂREREA MEA

Iubesc colecţia Romanul de dragoste de la Editura Eminescu şi mă bucur că am reuşit să descopăr multe romane din această colecţie minunată. Am descoperit Mireasmă de micsandre pur întâmplător şi m-a fascinat titlul deosebit şi faptul că autoarea este rusoaică. Spre mirarea mea, în  finalul cărţii autoarea scria că regretă că minunatul scriitor român Zaharia Stancu (pe care eu îl ador) nu a mai apucat să îi citească romanul. Tot autoarea menţiona că este familiarizată cu literatura română şi o apreciază.

Bucuria mea a fost însutită când am descoperit un autor rus care ne apreciază literatura. Ce pot să vă spun despre această carte? Deşi mi-a plăcut foarte mult la început, lectura a devenit apoi puţin mai anevoioasă din cauza descrierilor ample şi a personajelor noi care tot apăreau.

Plus că sunt personaje prezentate la început, apoi apar altele şi spre final vieţile lor se intersectează. Sunt foarte multe de spus despre acest roman care nu se mai editează şi spun asta cu regrete. Pentru că în colecţia amintită sunt multe romane care merită reeditate. (mai mult…)

Hanul Jamaica – Daphne du Maurier (recenzie)

Autor: Daphne du Maurier

Naționalitate: britanică

Titlu original: Jamaica Inn

An apariție: 1935

Nota mea: 5/5

Tip carte: roman clasic, ficțiune istorică

Ecranizare: 1939

Acest superb roman este a patra carte citită de mine din tot ce a scris du Maurier și deși a fost dificil să îl parcurg și să îl înțeleg (deoarece a fost citit în original, în limba engleză), mi-a plăcut foarte mult. De aceeași autoare am reușit să citesc Rebecca, Golful francezului și Verișoara mea, Rachel. Nu prea pot să fac un top al acestor cărți în ordinea preferințelor dar, așa cum mulți dintre voi cred că îmi împărtășiți părerea, Rebecca este cel mai bun și cel mai interesant dintre toate aceste romane.

Hanul Jamaica este primul roman scris de autoare și am observat că față de celelalte trei romane citite de mine scrise ulterior, este un roman de debut care promite destul de mult. De ce am ales să citesc acest roman? Pentru că de când am descoperit-o pe du Maurier în 2014 (citind Verișoara mea, Rachel), am fost tot mai curioasă să extind numărul cărților citite. Și cred că am făcut foarte bine.

Titlul romanului oferă numeroase indicii despre locul în care se va petrece majoritatea acțiunii cărții. Hanul Jamaica este un loc misterios în care se vor petrece cele mai odioase crime și va fi un loc de care oamenii de bună-credință se vor feri și vor sfătui și pe alții să facă același lucru. Acțiunea romanului decurge lin, debutează cu călătoria întreprinsă de Mary Yellan, eroina principală a cărții, spre han, locul în care aveau să locuiască unchiul Joss Merlyn și mătușa Patience. Totul se precipită după ce tânăra Mary ajunge la han și observă atmosfera sinistră ce domină puternic acel loc.

Daphne du Maurier este o naratoare foarte pricepută, care povestește frumos și care a reușit să mă introducă deplin în atmosfera misterioasă a cărții. Sunt anumite momente ale cărții care îți lasă pur și simplu fiori pe șira spinării, iar nodurile pe care le simți în gât se înmulțesc odată cu fiecare pagină parcursă.

Personajele sunt memorabile și se împarte în pozitive (Mary Yellan, pastorul și mătușa Patience) și negative (unchiul Joss, Jem și ceilalți răufăcători). Personajul meu preferat este Mary, tânăra care se maturizează brusc după ce ajunge la han și care, chiar dacă are parte de momente de disperare, luptă cu tărie până la final.Dacă Mary câștigă însă această luptă cu sinele său, vă las să citiți și să aflați singuri. Mătușa Patience (în engleză, patience=răbdare) are un nume semnificativ ce denotă chiar trăsătura de caracter predominantă și anume, răbdarea. Este genul de femeie constrânsă la o existență precară, dar care rezistă cu stoicism la toate încercările vieții.

Recomand această carte celor pasionați de literatura clasică britanică, celor care vor să citească un roman plin de mister și cei care vor să citească o carte ce își lasă puternic amprenta asupra ta. De altfel, recomand și celelalte romane scrise de du Maurier deja amintite.

CITATE

Când sufla vântul peste dealuri, fluiera trist printre crăpăturile de granit şi câteodată tremura ca un om bolnav. Suflau vânturi stranii din senin; se furişau pe suprafaţa ierbii şi iarba se înfiora; adiau peste bălţile formate de ploaie în scobiturile pietrelor, vălurindu-le. Uneori vântul striga şi ţipa; din crăpături răspundea ecoul; gemea şi-apoi amuţea din nou.

Cu umerii imenşi şi puternici, cu braţele lungi, care ajungeau până mai jos de genunchi şi cu pumnii mari cât două jamboane, părea să aibă forţa unui cal. Faţă de conformaţia sa fizică atât de mare, capul părea mic de tot, vârât între umeri. Adus de spate, cu sprâncenele negre şi claia de păr de pe cap, dădea impresia unei gorile uriaşe.

Ea se ghemui jos, cu capul sub masă, nemaiauzind nimic altceva decât bătăile propriei inimi, încet, se întoarse spre ea şi o privi fix câteva momente, fără să vorbească. Când îl auzi, vocea îi era încordată şi răguşită, puţin mai tare decât o şoaptă.

Voia să plece acum și să scape de el, ca să rămână singură cu gândurile ei. 

Se simțea prinsă acolo ca o pasăre într-un laț și, oricât s-ar zbate nu va scăpa niciodată. Dacă vroia să fie liberă, trebuia să plece acum, să se lase în jos pe fereastră. 

Cișmigiu et comp. – Grigore Băjenaru (recenzie)

cismigiu-et-comp.---coperta-mare.3d

Autor: Grigore Băjenaru

Naționalitate: română

An apariție: 1943

Nota mea: 5/5

Este prima carte scrisă de Grigore Băjenaru și citită de mine și trebuie să vă spun că a fost o lectură extrem de ușoară și de plăcută. Naratorul, ajuns profesor, își deapănă amintirile din timpul școlii, peripețiile și năzdrăvăniile puse la cale alături de colegi. Cu toții am fost elevi, unii dintre noi au ajuns profesori  și anii de școală, fie că vrem sau nu, ne marchează definitiv existența.

Cu toții avem întâmplări hazlii din timpul școlii sau mai puțin plăcute (cum ar fi primul 2 la logică sau primul 4 la matematică). Scriitorul Grigore Băjenaru își amintește cu drag de liceu, de plimbările pe lacul din Cișmigiu, de poeziile de amor scrise pentru colegi, de notele de la școală, de familie, profesori, colegi și examene greu de trecut.

Am citit pagini care m-au uns pe suflet, am parcurs întâmplări care m-au amuzat sau emoționat și am trăit cartea de parcă mi-aș fi povestit eu anii copilăriei. Cititorul unei asemenea cărți (indiferent că are 16, 30 sau 70 de ani) se va simți mereu adolescent visător fără nicio grijă, îndrăgostit de frumusețea Cișmigiului și îmbătat de aroma dulce a amintirilor din școală.

Recomand tuturor această carte încărcată de nostalgie și sensibilitate. Titlul se referă la echipa de liceeni îndrăgostiți de Cișmigiu care se bucură din plin de adolescență. Îmi doresc să recitesc această carte într-o zi și sper să îmi placă la fel de mult. Vouă ce impresii v-a lăsat această carte?

CITATE

O, cum mai înfioară vântul frunzele copacilor din Cişmigiu! Parcă e acelaşi freamăt adormitor de acum 15―20 de ani, când rătăceam cu colegii, în anumite ore ale dimineţii, pe aleile mai dosnice, care adăposteau zeci de… plimbăreţi! Şi ce ciudat! Frunzele ruginite sau palide foşnesc parcă mai puternic şi mai nostalgic decât cele încă verzi… Poate unde ştiu că sfârşitul li-e mai aproape…

În umbra destrămată de toamnă a parcului, toţi copacii ning pete de aur: frunze desprinse de crengi flutură viaţa de o clipă a unui efemer vegetal şi, ca-ntr-un basm de Walt Disney, se aştern covor moale sub paşii întârziaţi ai trecătorului plictisit de banalul vieţii cotidiene!

Atâta nostalgie potopea sufletele bieţilor lăzărişti, încât foarte puţini rezistau ispitei de a rămâne timp de patru ore încheiate între pereţii clasei şi, din când în când, evadau în ţinutul învecinat, unde crengile îşi plecau frunţile împodobite de flori şi îi primeau ca pe nişte Feţi-Frumoşi autentici, cu sute de miresme şi zâmbete: roşii ca focul dragostei ce abia le mijea în suflete; albastre ca seninul cerului şi culoarea liceului nostru; galbene ca aurul şi violete ca amurgurile târzii de toamnă!

Nu cunosc aşezarea tuturor liceelor din, ţara noastră, dar nu cred să existe vreunul mai pitoresc şi mai fermecător încadrat ca liceul Lazăr, care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu, grădină cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă şi cu cele mai variate specii botanice din Europa. Când primăvara se hotărăşte să-şi facă popasul în Bucureşti, se opreşte în prima zi în grădina Cişmigiu.