Autor: Christina Baker Kline
Naționalitate: britanică
An apariție: 2013 (2018 la editura PandoraM)
Gen carte: ficțiune istorică, YA
Titlu original: Orphan Train
Număr pagini: 232
Nota goodreads: 4.18
Nota mea: 5/5
DESCRIERE
Între anii 1854 şi 1929, aşa-numitele „trenuri ale orfanilor” străbăteau în mod regulat distanţa dintre oraşele de pe Coasta de Est şi ţinuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonaţi, a căror soartă avea să depindă doar de noroc. Urmau să fie adoptaţi de o familie iubitoare sau aveau să îndure o copilărie plină de lipsuri?
De origine irlandeză, Vivian Daly a fost un astfel de copil, trimis cu trenul de la New York City către un viitor nesigur. Mai târziu, Vivian se întoarce în est şi duce o viaţă liniştită. Dar în podul casei sale, ascunse în valize, se află vestigiile unui trecut dureros. Atunci când, ca să scape de casa de corecţie, adolescenta Molly Ayer se angajează s-o ajute pe Vivian să facă ordine în pod, se dovedeşte că cele două femei nu sunt atât de diferite pe cât par.
PĂREREA MEA
Christina Baker Kline este o autoare de origine americană care a scris până acum 8 romane și a primit numeroase premii pentru talentul său literar.
Trenul orfanilor sau Fetița din trenul orfanilor (cum apare în alte ediții) mi s-a părut o carte extraordinar de bună. O aveam pe listă de ceva timp, dar am tot amânat-o. Un motiv cred că este și faptul că îmi imaginam o carte prea dureroasă și că trebuie să am o anumită stare ca să o citesc. Cartea a apărut prima dată în 2013 și are numai 232 de pagini. Subiectul cărții m-a fascinat de la prima pagină și în totalitate. Acțiunea se petrece pe două planuri (prezentul – 2011) și un plan trecut (1929), cele două alternând pe parcursul romanului.
Temele abordate sunt familia, copilăria, iubirea. Titlul mi s-a părut bine ales: trenul orfanilor este un tren care între 1854-1929 a transportat 200 000 de copii de pe Coasta de Este spre Vestul mijlociu. Acești orfani erau de fapt copii abandonați sau fără părinți, cărora li se găsea o familie adoptivă. Partea cea mai cruntă este faptul că adopția era un fel de licitație, deoarece copiii erau aleși pentru munci grele. Imaginea asta mi s-a părut extrem de tulburătoare. Personajele cărții nu sunt foarte numeroase, dar sunt puternic construite.
Molly este o adolescentă rebelă care trebuie să facă muncă în folosul comunității; ajunge la un moment dat în casa lui Vivian, o bătrână cu un trecut misterios și dureros, în același timp. M-a impresionat până la lacrimi povestea lui Vivian și evenimentele prin care a trecut. Și ea a fost orfană, o victimă a unui sistem în care era permisă abuzarea copiilor. A făcut parte din orfanii din tren, a trecut prin mai multe familii și a cunoscut durerea, frica, frigul, foamea, dar a aflat și ce înseamnă bunătatea oamenilor cu suflet. (mai mult…)
Autor: Isabel Allende
Naționalitate: chiliană
An apariție: 2006 (2009 la editura Humanitas)
Gen carte: ficțiune, roman istoric, realism magic
Număr pagini: 312
Nota goodreads: 3.95
Nota mea: 4/5
DESCRIERE
Nimic nu părea să o predestineze pe Inés Suárez, o croitoreasă spaniolă frumuşică şi modestă, unei vieţi ieşite din comun. Însă Inés se hotărăşte să-şi regăsească soţul, plecat la război dincolo de Ocean, şi astfel tânăra ajunge în Americi, unde o aşteaptă o nouă iubire, dar şi o viaţă plină de lupte grele şi rare momente de fericire. Alături de căpitanul Pedro de Valvidia, această eroină a Spaniei de care istoria s-a ocupat atât de puţin ajunge adevărata întemeietoare a Regatului Chile. Povestea de iubire dintre Pedro şi Inés, ce durează mai bine de treizeci de ani, e trăită cu întreaga disperare şi intensitate conferite de o existenţă mereu primejduită de iminenţa unui război cu indienii mapuche. Trecând prin toate primejdiile imaginabile, convertindu-se deopotrivă în sfetnic, strateg, infirmieră improvizată, dar şi în mamă spirituală a coloniștilor, Inés îşi asumă un ultim rol, pe cel de cronicar al evenimentelor care au precedat întemeierea statului Chile, şi îşi relatează povestea de dragoste şi trădare.
PĂREREA MEA
Isabel Allende este o autoare chiliană faimoasă care a scris nu mai puțin de 21 de cărți. De la Allende am citit până acum Zorro, Casa spiritelor și Amantul japonez; mai am în plan să citesc cât de curând Paula și O lungă petală de mare. Ines a sufletului meu a fost publicată prima dată în 2006, iar la noi a apărut în 2009 la editura Humanitas. Cartea are 312 pagini și se parcurge destul de ușor, deși recunosc că nu sunt fana paginilor cu prea mlte descrieri. Însă trebuie să știți, mai ales dacă nu sunteți familiarizați cu stilul lui Allende, că descrierile minuțioase sunt parte importantă din stilul autoarei.
Ca teme importante, întâlnim iubirea, războiul, călătoria. Acțiunea cărții se petrece în secolul al XVI-lea și ne este prezentată lunga și anevoioasa întemeiere a statului Chile. Tânăra Ines Suarez, personajul feminin al acestui roman, părăsește Spania și se îmbarcă spre Lumea Nouă. Ines este un personaj puternic bine conturat care va ajunge dintr-o simplă croitoreasă la o adevărată eroină. Dorind să își caute soțul plecat, femeia ajunge să cunoască adevărata iubire, pe Pedro Valdivia. Povestea de dragoste a celor doi va fi încărcată de multã pasiune, dar și de un dramatism puternic. (mai mult…)
Autor: Ioana Pârvulescu
Naționalitate: română
An apariție: 2009 (la Editura Humanitas)
Gen carte: ficțiune, roman istoric
Număr pagini: 300
Nota goodreads: 3.78
Nota mea: 4/5
DESCRIERE
Viaţa începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman poliţist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câştigat dacă va uita de toate aceste categorii şi-o va vedea pur şi simplu ca pe o lume vie, plină de poezie şi adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.” (Mircea Cărtărescu)
Personajele din Viaţa începe vineri sunt prinse în noi întâmplâri în Viitorul începe luni. În noul roman, călătoria în timp este în sensul acelor de ceasornic: viitorul absoarbe trecutul.
PĂREREA MEA
Ioana Pârvulescu este o autoare româncă a numeroase cărţi, printre care se numără Inocenţii, Viitorul începe luni, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, În intimitatea secolului 19, etc. De asemenea, este eseistă, critic literar şi conferenţiar la Universitatea din Bucureşti.
Viaţa începe vineri este prima carte de la această autoare pe care eu o citesc, dar cu siguranţă nu va fi ultima. Am în plan să citesc curând şi Viitorul începe luni. Romanul despre care vreau să vă vorbesc în această recenzie a apărut pentru prima dată în 2009 la editura Humanitas. Acţiunea cărţii se petrece în secolul XIX, mai exact în 1897, la finalul lui decembrie.
Roman storic sau poliţist?
Este un roman istoric şi poliţist (câte puţin din fiecare, de fapt) şi eu l-am citit destul de repede. Nu că ar fi foarte uşor de citit, mai ales că este scris în limbajul vechi al acelor vremuri, când predominau multe arhaisme.Are 300 de pagini şi am observat din prima atenta documentare şi munca din spatele acestei scrieri memorabile. Atmosfera este una frenetică, personajele sunt memorabile (imediat vin cu mai multe detalii despre ele) şi eşti captivat din prima. Acum depinde cât de mult îţi place acest gen de carte.
De dinainte să citesc cartea, m-a tot frământat întrebarea: de unde acest titlu? A fost inspirat din replica unui anumit personaj. Nu spun care, deoarece vreau să păstrez misterul. Dar despre ce viaţă o fi vorba? Şi de ce vineri şi nu altă zi? Ei bine, aici este un alt mister care trebuie deslusit doar prin lectură.Ca teme, întâlnim istoria, călătoria în timp, societatea, poziţia socială, iubirea, prietenia, etc. Cum am mai spus, este o carte deosebit de complexă, care prezintă vădit dragostea autoarei faţă de Bucureştiul vechi. O dragoste pe care ţi-o împărtăşeşte şi te face şi pe tine să iubeşti această imagine de altădată.
Conflictul cărţii sau mai bine zis, unul dintre conflictele cărţii este reprezentat de apariţia unei crime, dar şi de apariţia unui bărbat miserios, Dan Creţu, găsit în zăpadă la marginea Bucureştiului. Cartea prezintă un final de an şi pregătirile unora dintre personaje pentru noul an care vine.
Imaginea asta nu a putut să nu mă ducă cu gândul la copilărie şi la cât de mult aşteptam cu toţii Anul Nou şi tot ce reprezenta el. Personaje numeroase, iar multe dintre ele mi s-au părut foarte interesante. În special familia doctorului Margulis şi micul comisionar Nicu.
Bâlciul deşertăciunilor şi domnişoara Iulia
Preferaţii mei sunt domnişoara Iulia, fiica doctorului Margulis şi Nicu, un băiat sărman care este comisionar pentru un bănuţ în plus. Am observat şi admirat relaţia deosebită dintre Iulia şi fratele ei, Iosif (pe care îl alintă atât de frumos cu franţuzescul Jacques).De asemenea, l-am admirat şi pe Nicu, care este mereu optimist, în ciuda greutăţilor prin care trece. Cei doi adolescenti, Iulia şi Iosif, sunt ataşaţi puternic de Nicu, chiar dacă acesta are multe probleme (o mama alcoolică).
Atmosfera cărţii devine la un moment dat una halucinantă. Iulia este o cititoare împătimită care este fascinantă de romanul lui Tackeray, Bâlciul deşertăciunilor.Ce se întâmplă de fapt cu Iulia, cu Nicu, cu Dan Creţu (misterul identităţii sale)…merită să descoperiţi. Mi-a plăcut foarte mult această carte care m-a purtat printr-un Bucureşti simplu şi încărcat de istorie. I-am acordat 4 din 5 steluţe pe goodread.Recomand călduros să citiţi cartea şi să reveniţi cu impresii.
CITATE
Parcă ar fi doi oameni în el: unul absolut şters, din majoritatea timpului, care nu atrage prin nimic atenţia, care se pierde în decor, şi unul de o frumuseţe, cum să-i spun, de tablou romantic, unul care apare numai atunci când zâmbeşte.
N-ar putea săptămâna să înceapă direct cu ziua de marţi? Fiindcă am observat că lunea totul merge rău, iar lucrurile ţi se pun de-a curmezişul.
Autor: Victoria Hislop
Naționalitate: britanică
An apariție: 2005 (2008 la Editura Rao)
Gen carte: ficțiune istorică, dramă, familie
Titlu original: The Island
Număr pagini: 384
Nota goodreads: 4.06
Nota mea: 4/5
DESCRIERE
Confruntată cu iminenţa unei decizii radicale în viaţă, Alexis Fielding îşi doreşte să cunoască trecutul mamei. Dar Sofia nu vorbeşte niciodată despre el. Nu dezvăluie decât că a crescut într-un cătun din Creta, înainte de a se muta la Londra.
Când Alexis se hotărăşte să viziteze Creta, Sofia îi dă totuşi fiicei sale o scrisoare pentru Fotini, o veche prietenă, şi îi promite că prin aceasta va afla mai multe. Sosind la Plaka, Alexis descoperă cu uimire că satul se află la numai o aruncătură de băţ de mica şi acum pustia insulă Spinalonga, fosta leprozerie a Greciei.
Cu ajutorul lui Fotini descoperă, în cele din urmă, istoria pe care Sofia a ţinut-o ascunsă o viaţă întreagă: povestea străbunicii ei, Eleni, şi a fiicelor sale, a unei familii sfâşiate de tragedie, de război şi de pasiune, descoperă legătura ei strânsă cu insula şi puterea cu care i-a controlat pe toţi, secretul păstrat cu stricteţe.
PĂREREA MEA
Victoria Hislop este o autoare britanică care a scris numeroase cărţi, dar din păcate, puţine traduse în limba română. Am citit cu mare interes Insula şi am pe lista mea şi cartea Cei ce sunt iubiţi, apărută în 2020. Insula a apărut prima dată în 2015, iar la noi a fost publicată în 2008, la editura Rao. Eu am citit-o pe kindle, în format electronic, deoarece nu prea se mai găseşte in format fizic.
Are 384 de pagini, se citeşte repede şi te captivează instant. Romanul este o adevărată saga de familie, fiind prezentate 4 generaţii de femei. Acţiunea cărţii are loc în Grecia, în anul 1939. Ca teme principale, avem iubirea, relaţiile, supravieţuirea, amintirile.
Personajele feminine sunt puternice şi m-au impresionat profund. Eleni, Alexis, Sofia, Ana şi Maria sunt femei cu o tărie de caracter impresionantă. Titlul de Insula desemnează un loc numit Spinalonga, unde leproşii sunt exilaţi până la finalul vieţii lor.
Interesant este că pe insulă oamenii se căsătoresc şi duc o viaţă asemănătoarea cu cea de acasă. Cei “sănătoşi” locuiesc pe insula Plaka şi le lipseşte ceva ce au mulţi din Spinalonga: pasiunea şi bucuria de a trăi. Personajul meu preferat a fost Alexis, deoarece este curioasă, independentă şi dornică să descopere detalii din trecut.
Nu mai era nimic de spus. Mama pleca. În seara aceea nu se mai întorcea devreme, împovărată de cărţi, epuizată de oboseală, dar strălucind de fericirea de a se afla acasă, împreună cu ele. Nu exista întoarcere.
Eleni este nevoită să meargă în Spinalonga, iar soţul ei, Giorgis, rămâne să se descurce singur cu gospodăria şi cu creşterea fiicelor Anna şi Maria. M-a emoţionat profund relaţia puternică dintre el şi soţia lui, pe care nu ezita să o vadă ori de câte ori putea. Deosebită este şi relaţia dintre mamă şi fiice, ele fiind deosebit de afectate de plecarea celei care le-a dat viaţă.
Insula – locul în care lepra distruge vieţi
Sunt foarte multe scene emoţionante în carte şi nu cred că pot alege doar una singură pe care să o menţionez. Viaţa fetelor nu va uşoară nici când vor fi mai mari, iar o anumită întâmplare le va schimba total viaţa. Dar cu tărie de caracter, personajele acestea dau impresia că pot depăşi orice obstacol care pare de netrecut.
Lepra este o boală infecţioasă gravă, cunoscută încă din Antichitate, care astăzi se poate trata. În 1939, atunci când are loc acţiunea cărţii, s-a încercat descoperirea de leacuri care să ducă la tratarea leprei, dar fără succes. Între timp, medicina a evoluat şi astăzi lepra apare doar în condiţii de viaţă mizere şi precare.
Insula este un loc încărcat de semnificaţie, iar personajele trăiesc drame, pasiunii, fac multiple sacrificii şi cunosc sau află ce înseamnă lepra şi consecinţele sale. Cartea este una amplă, absolut fascinantă şi pe care nu am mai putut să o las din mână până la final. Are multe plusuri, dar am descoperit şi un minus: unele descrieri detaliate devin la un moment dat obositoare şi greu de citit.
Spinalonga: insula leproşilor
Mi-am permis să caut câteva informaţii suplimentare despre insula leproşilor şi am descoperit că Spinalonga este situată în Creta la est de orașul Elounda, dincolo de mlaștinile antice și de un canal îngust artificial întins de un pod.
Există două intrări în Spinalonga, una fiind intrarea leproșilor, un tunel care se numeşte poarta lui Dante și alta, poarta inițială situată în fața insulei Pláka. Această nouă deschidere a fost numită astfel de leproșii care nu știau nimic despre soarta lor când au debarcat în insulă.
Cum am mai spus, povestea din această carte este una impresionantă şi dacă nu aţi citit-o, v-o recomand cu mult drag. Aştept, de asemenea, şi păreri.
CITATE
Înţelegea forţa gestului simplu, puterea detaliului. Ştia, bunăoară, că a ţine minte ziua de naştere a unui copil sau culoarea lui preferată putea fi cheia pentru a-i câştiga inima şi mai apoi mintea.
Autor: Jean E. Pendziwol
Naționalitate: canadiană
An apariție: 2017 (2019 la Editura Rao)
Gen carte: ficțiune istorică, mister, familie
Titlu original: The Lightkeeper’s Daughters
Număr pagini: 336
Nota goodreads: 4.22
Nota mea: 4/5
DESCRIERE
Deși mintea ei este încă lucidă, pe Elizabeth o trădează ochii. Pentru că nu mai poate să vadă cărțile și tablourile care erau pentru ea o sursă de bucurie, își umple golul din suflet cu muzică și cu amintiri ale familiei ei. Trecutul revine cu forță în prezent atunci când jurnalele tatălui ei decedat sunt găsite pe o veche epavă.
Cu ajutorul lui Morgan, o adolescentă delincventă silită să presteze muncă în folosul comunității, Elizabeth parcurge jurnalele, iar cele două se apropie pe parcursul acestei călătorii imaginare în trecut, pe insula Porphyry de pe Lacul Superior, unde tatăl lui Elizabeth a fost paznicul farului timp de 70 de ani.
PĂREREA MEA
Jean E. Pendziwol este o autoare canadiană, iar romanul Fiicele paznicului a apărut prima dată la noi în 2019, la editura Rao. Are dimensiuni reduse (336 pagini) și inițial, mă așteptam să se citească repede. Ca teme, întâlnim familia, trecutul, relațiile de familie și societatea.
Titlul face referire la cele două fiice ale paznicului de far, Elizabeth și Emily. Stilul cărții este unul accesibil, dar până la jumătatea cărții, acțiunea cărții nu m-a prins. Ba chiar m-a plictisit un pic. Cel mai probabil că nu a fost acum momentul potrivit pentru lectura ei. (mai mult…)
