Currently Browsing: Carte

Salem’s Lot – Stephen King (recenzie)

Autor: Stephen King

Naționalitate: americană

An apariție: 1975 (2020 la editura Nemira)

Gen carte: mister, horror, thriller, fantasy, paranormal, fictiune

Număr pagini:  540

Nota goodreads: 4.03

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Ben Mears se întoarce în Jerusalem’s Lot ca să afle mai multe despre istoria Casei lui Marsten, un conac vechi ce bântuie numeroase legende locale. Ben se află, totodată, în căutarea unui antidot pentru propriii demoni – și a inspirației pentru o nouă carte. Dar când doi băieți intră în pădure și doar unul se întoarce viu, Ben își dă seama că în acest orășel există forțe malefice mai puternice decât își imaginase el. Numai el și o mână de aliați pot încerca să oprească întunericul ce se lasă peste micul lor oraș natal.

PĂREREA MEA

Stephen King este un autor american celebru pentru romanele sale horror. De la el am mai citit O mână de oase ( care nu m-a impresionat deloc), Carrie (care a fost ok), Mr. Mercedes (care mi-a plăcut destul de mult) și Cimitirul animalelor (care mi-a plăcut la nebunie!). Salem’s Lot este așadar cartea cu numărul 5 pe care eu o citesc de la King. Nu mă aflu în categoria fanilor, dar uneori am simțit nevoia să mai descopăr ce a scris acest autor. Salem’s Lot a fost publicată prima dată în 1975 și are 483 de pagini (depinde de ediție).

Temele principale sunt: horrorul, misterul, vampirismul, societatea. Stilul cărții mi s-a părut destul de greoi, deoarece nu mă împac cu imaginea personajelor care folosesc cuvinte obscene. Mi-a luat mai bine de o săptămână ca să o termin de citit, timp în care am început o altă carte. Ce este ciudat este faptul că nu am înțeles nimic din prima jumătate și eram aproape decisă să o abandonez. M-a pierdut numărul mare de personaje și până să înceapă partea mai palpitantă, deja mă plictisisem. Ultima parte a fost cea mai ok și atunci a început și acțiunea. (mai mult…)

Fiii omului cu inimă de piatră – Jokai Mor (recenzie)

Autor: Jokai Mor

Naționalitate: maghiară

An apariție: 1869

Gen carte: ficțiune, roman istoric, literatură clasică

Număr pagini:  368+376

Nota goodreads: 3.68

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

Romanul are un caracter de epopee eroică, aspect evidențiat de aventurile eroice prin care trec personajele, de lupta dintre bine și rău existentă permanent și de invocațiile lirice ale autorului.Personajele romanului sunt personalități romantice excepționale care întrupează virtuți sau vicii. Astfel, membrii familiei Baradlay, Edit Liedenwall, pastorul Bertalan Lánghy sau bătrânul husar Pál sunt personaje virtuoase, în timp ce Antoinette și Alfonsine Plankenhorst, Bence Rideghváry și Ottó Palvicz au trăsături negative, fiind întruchiparea duplicității, a ipocriziei și a cruzimii. Înfățișarea idealismului și a josniciei are scopul de a oferi modele exemplare pe care cititorii trebuie să le urmeze sau să le evite.

PĂREREA MEA

Jokai Mor este un autor maghiar care a scris numeroase nuvele și romane, axându-se foarte mult pe romanul istoric. De la acest autor am mai citit până acum Diamantele negre și Omul de aur (de două ori). Îmi doresc mult să mai citesc și alta carte scrisă de acest scriitor minunat.Fiii omului cu inima de piatră este un roman istoric complex apărut în 1869. În România, cartea a apărut la editura Minerva, în 1970. Eu am citit această ediție luată din anticariat recent și care este formată din două volume ce însumează peste 700 de pagini.

Ca teme, avem istoria, revoluția, familia, prietenia, iubirea, etc. Titlul m-a fascinat puternic încă de la început; omul cu inima de piatră este Kazimir Baradlay, un baron maghiar care decedează în urma unei boli de inimă. După moartea sa, acțiunea se concentrează pe viața văduvei sale (Maria) și a celor 3 fiii (Odon, Richard și Jeno).Acțiunea cărții se petrece în timpul Revoluției din 1848-1849, iar cartea surprinde lupta poporului maghiar pentru libertate și independență împotriva monarhiei habsburgice.

Fiecare dintre cei 3 fiii a fost construit detaliat și a dat dovadă de vitejie. Cartea are enorm de multe personaje (Bence Rideghvary, Zebulon Tallerossy – personaj extrem de ridicol; domnul Pal – imaginez pură a loialității; Alfonsine Plankenhorst – imaginea frumuseții  cu suflet diabolic; Antoinette Plankenhorst – mama Alsonsinei și răutatez întruchipată; Otto, Edith, Aranka, etc.) (mai mult…)

Grasă şi proastă – Rodica Ojog-Braşoveanu (recenzie)

Autor: Rodica Ojog-Braşoveanu

Naționalitate: română

An apariție: 2000

Gen carte: ficțiune, povestiri

Număr pagini:  279

Nota goodreads: 4.12

Nota mea: 5/5

DESCRIERE

Viaţa nu e doar în roz. E în toate culorile. Şi dragostea la fel. Nici nu-ţi trece prin cap ce ar face oamenii pentru ea. Cum s-ar schimba. Cum ar minţi…Întâmplări cu oameni obişnuiţi în situaţii inedite, plecând de la poveşti de dragoste (sau mai degrabă anti-poveşti de dragoste), şiretlicuri, mici înşelăciuni – prozele scurte din acest volum sunt tot atâtea clipe de delectare purtând semnătura inegalabilei Rodica Ojog-Braşoveanu.

PĂREREA MEA

Anul 2020, deşi a fost un an cu multe suişuri şi coborâşuri, a fost încheiat, în materie de lectură, cu o carte absolut delicioasă. Înainte de a vă vorbi despre această carte, trebuie să menţionez că nu sunt la prima lectură a cărţilor scrise de Rodica Ojog-Braşoveanu şi că am citit mare parte dintre cărţile sale. Am citit Violeta din safe, Coşmar, O bombă pentru Revelion, Nopţi albe pentru Minerva, Minerva se dezlănţuie, Vulturul dincolo de cornul lunii, Să nu ne uităm la ceas.

De obicei eu fug de povestiri şi prefer romanele. Un fir epic mai vast, o acţiune mai complexă. Dar cele 16 povestiri din carte au fost absolut captivante, aşa ca am încheiat anul într-o notă literară aparte. Grasă şi proastă este o carte de povestiri, 16 la număr, şi este o carte potrivită pentru relaxare, vacanţă sau dacă doriţi să citiţi o carte altfel. Se citeşte foarte repede, are 279 de pagini (depinde de ediţie) şi m-a captivat de la început foarte tare. Ca teme, avem societatea, lumea, cuplul, relaţiile interumane, prostia, eşecul, etc. În centrul acţiunii stă aproape tot timpul femeia, fiinţa sublimă (între ghilimele) care este suprinsă de autoare în toată splendoarea ei. Ce este femeia? În ochii Rodicăi Ojog-Braşoveanu, aceasta este fie o eroină, fie o fiinţă sortită eşecului în viaţă.

Grasă şi proastă – ironie şi amuzament

Titlul mi s-a părut dur, însă cred că este investit cu o ironie acidă la adresa femeilor cu multe defecte. Cum ar fi ca, tu ca femeie, să fii şi grasă, şi proastă? Ar înseamna să ai cele mai jalnice defecte. Cel puţin asta vrea să sublinieze autoarea. Pe lângă ironia fină care se desprinde din cuprinsul acestor scurte povestiri, există şi mult umor. Nu puţine au fost paginile la care am râs copios. Ca stil, cartea abundă în descrieri fascinante şi umoristice.

Personajele sunt delicioase, majoritatea sunt femei, însă să ştiţi că nici bărbatul nu a scăpat ochiului atent al autoarei. Este şi el criticat, bineînţeles, şi surprins în mediul lui domestic. Numele unora dintre personaje descriu esenţa societăţii în care trăim şi sunt personaje simple, modeste (unele), dar şi cu apucături ciudate (altele).Coca, Daniela, Maricica, Didina, Lilica, Tamara, Felicia, Amalia, Antoaneta, Ghiocel sunt doar câteva nume cu rezonanţă din această colecţie de povestiri. Deşi personajele sunt foarte diferite, au ceva în comun: imaginea şi personalitatea femeii, privită din mai multe perspective.

Unele dintre personaje suspină după prima iubire, altele au parte de un destin care se va schimba într-un mod neaşteptat. Altora norocul le va surâde când se aşteaptă mai puţin, altele impresionează prin viclenie şi ridicol. Alte femei, aflate la vârsta a doua sau a treia, te impresionează pur şi simplu prin ridicol şi maniere ciudate. Cupluri aflate la apusul vieţii care suspină melancolic după tinereţe şi vigoare. Secrete de familie, trădări, iubiri neaşteptate şi gesturi ieşite din comun. Ar fi extrem de multe de zis despre aceste povestiri, însă imposibil de descris într-o scurtă recenzie.

De ce să citiţi cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu?

Pentru că prezintă, sub un strat gros de umor, defectele unei societăţi aşa cum este ea, fără menajamente. Pentru că eşti captivat, surprins, dar şi amuzat, în acelaşi timp.

De ce să citiţi Grasă şi proastă?

Pentru că este o colecţie de povestiri amuzante, pline de ironie şi umor, care chiar merită citită. Dacă sunteţi ca mine, genul de cititor care fuge de povestiri, nu vă speriaţi. Chiar sunt povestiri pe care nu le veţi putea lăsa din mână aşa uşor. Eu i-am oferit 5 steluţe din 5 pe goodreads. Recomand călduros cartea şi vă aştept cu impresii.

CITATE

Ulterior avea să i-o reproşeze amarnic lui Mirel, adică la ce o mai trambalase pe trenuri şi o chemase de caraghioasă tocmai de la Bârlad, dacă ştia care e poziţia maică-sii, înainte de a-i fi dat bună ziua?Aştia te vor slugă la ei, pe viaţă, să-i tragi pe ăilalţi după tine…Se gândesc la fete, nu la fericirea ta.

Dacă cineva i-ar fi spus că, în fond, e într-o ureche, o babă ciufută şi insuportabilă, acceptată pentru că este o bogată în cel mai strict sens al cuvântului, s-ar fi distrat straşnic, râzând în guşa epilată hebdomadar de cosmeticiană.

Viaţa începe vineri – Ioana Pârvulescu (recenzie)

Autor: Ioana Pârvulescu

Naționalitate: română

An apariție: 2009  (la Editura Humanitas)

Gen carte: ficțiune, roman istoric

Număr pagini:  300

Nota goodreads: 3.78

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Viaţa începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman poliţist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câştigat dacă va uita de toate aceste categorii şi-o va vedea pur şi simplu ca pe o lume vie, plină de poezie şi adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.” (Mircea Cărtărescu)

Personajele din Viaţa începe vineri sunt prinse în noi întâmplâri în Viitorul începe luni. În noul roman, călătoria în timp este în sensul acelor de ceasornic: viitorul absoarbe trecutul.

PĂREREA MEA

Ioana Pârvulescu este o autoare româncă a numeroase cărţi, printre care se numără Inocenţii, Viitorul începe luni, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, În intimitatea secolului 19, etc. De asemenea, este eseistă, critic literar şi conferenţiar la Universitatea din Bucureşti.

Viaţa începe vineri este prima carte de la această autoare pe care eu o citesc, dar cu siguranţă nu va fi ultima. Am în plan să citesc curând şi Viitorul începe luni. Romanul despre care vreau să vă vorbesc în această recenzie a apărut pentru prima dată în 2009 la editura Humanitas. Acţiunea cărţii se petrece în secolul XIX, mai exact în 1897, la finalul lui decembrie.

Roman storic sau poliţist?

Este un roman istoric şi poliţist (câte puţin din fiecare, de fapt) şi eu l-am citit destul de repede. Nu că ar fi foarte uşor de citit, mai ales că este scris în limbajul vechi al acelor vremuri, când predominau multe arhaisme.Are 300 de pagini şi am observat din prima atenta documentare şi munca din spatele acestei scrieri memorabile. Atmosfera este una frenetică, personajele sunt memorabile (imediat vin cu mai multe detalii despre ele) şi eşti captivat din prima. Acum depinde cât de mult îţi place acest gen de carte.

De dinainte să citesc cartea, m-a tot frământat întrebarea: de unde acest titlu? A fost inspirat din replica unui anumit personaj. Nu spun care, deoarece vreau să păstrez misterul. Dar despre ce viaţă o fi vorba? Şi de ce vineri şi nu altă zi? Ei bine, aici este un alt mister care trebuie deslusit doar prin lectură.Ca teme, întâlnim istoria, călătoria în timp, societatea, poziţia socială, iubirea, prietenia, etc. Cum am mai spus, este o carte deosebit de complexă, care prezintă vădit dragostea autoarei faţă de Bucureştiul vechi. O dragoste pe care ţi-o împărtăşeşte şi te face şi pe tine să iubeşti această imagine de altădată.

Conflictul cărţii sau mai bine zis, unul dintre conflictele cărţii este reprezentat de apariţia unei crime, dar şi de apariţia unui bărbat miserios, Dan Creţu, găsit în zăpadă la marginea Bucureştiului. Cartea prezintă un final de an şi pregătirile unora dintre personaje pentru noul an care vine.

Imaginea asta nu a putut să nu mă ducă cu gândul la copilărie şi la cât de mult aşteptam cu toţii Anul Nou şi tot ce reprezenta el. Personaje numeroase, iar multe dintre ele mi s-au părut foarte interesante. În special familia doctorului Margulis şi micul comisionar Nicu.

Bâlciul deşertăciunilor şi domnişoara Iulia

Preferaţii mei sunt domnişoara Iulia, fiica doctorului Margulis şi Nicu, un băiat sărman care este comisionar pentru un bănuţ în plus. Am observat şi admirat relaţia deosebită dintre Iulia şi fratele ei, Iosif (pe care îl alintă atât de frumos cu franţuzescul Jacques).De asemenea, l-am admirat şi pe Nicu, care este mereu optimist, în ciuda greutăţilor prin care trece. Cei doi adolescenti, Iulia şi Iosif, sunt ataşaţi puternic de Nicu, chiar dacă acesta are multe probleme (o mama alcoolică).

Atmosfera cărţii devine la un moment dat una halucinantă. Iulia este o cititoare împătimită care este fascinantă de romanul lui Tackeray, Bâlciul deşertăciunilor.Ce se întâmplă de fapt cu Iulia, cu Nicu, cu Dan Creţu (misterul identităţii sale)…merită să descoperiţi. Mi-a plăcut foarte mult această carte care m-a purtat printr-un Bucureşti simplu şi încărcat de istorie. I-am acordat 4 din 5 steluţe pe goodread.Recomand călduros să citiţi cartea şi să reveniţi cu impresii.

CITATE

Parcă ar fi doi oameni în el: unul absolut şters, din majoritatea timpului, care nu atrage prin nimic atenţia, care se pierde în decor, şi unul de o frumuseţe, cum să-i spun, de tablou romantic, unul care apare numai atunci când zâmbeşte.

N-ar putea săptămâna să înceapă direct cu ziua de marţi? Fiindcă am observat că lunea totul merge rău, iar lucrurile ţi se pun de-a curmezişul.

Memoriile unui motan călător – Hiro Arikawa (recenzie)

Autor: Hiro Arikawa

Naționalitate: japoneză

An apariție: 2020  (2012 la Editura Humanitas)

Gen carte: ficțiune, literatură contemporană, literatură japoneză

Titlu original: 旅猫リポート

Număr pagini:  256

Nota goodreads: 4.29

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Recomandată de mii și mii de cititori din întreaga lume, aceasta este povestea copleșitoare a unui tânăr care, însoțit de motanul său, călătorește pentru ultima oară de-a lungul Japoniei. Prin vocea nonșalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunță la viața trăită în libertate deplină, dar și în pericol, pentru a intra în casa și în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligență și umor, o demonstrație desăvârșită a iubirii dintre oameni și feline și ne vorbește despre firele invizibile dar indestructibile care ne țin legați de prieteni și de familie.

PĂREREA MEA

Hiro Arikawa este o autoare japoneză a mai multor cărţi, iar romanul său, bestseller-ul Memoriile unui motan călător, s-a bucurat încă de la început de un succes răsunător. Este o carte sensibilă şi mie, ca iubitoare de animale şi posesoare de două pisici năzdrăvane (Piciu, un motan negru şi fiţos, şi Aria, o tărcată superbă şi răsfăţată), a reuşit să îmi atingă o coardă foarte sensibilă. Cartea a apărut în 2020 la editura Humanitas, in colecţia foarte dragă mie, Raftul Denisei.Are 256 de pagini şi să ştiţi că se citeşte repede. Ca teme, întâlnim călătoria, amintirile, animăluţele (pisicile, în special), prietenia, ataşamentul reciproc. Titlul ne oferă detalii sau indicii despre călătoria pe care motanul nostru o va face pe parcursul cărţii.

Romanul este scris la persoana I, iar cel care narează este însuşi Nana, motanul din titlu. La început acesta nu are nume, apoi este botezat aşa de Satoru. Numele lui vine de la cuvântul nana, care în japoneză înseamnă cifra şapte (codiţa motanului avea forma acestei cifre). Pisica este la început una vagaboandă şi este adoptată de Satoru după ce este găsită rănită. Nana nu este o simplă pisică, ci una foarte vocală, încăpăţânată şi independentă.M-am amuzat copios la unele reacţii ale ei referitor la cei din jur şi la felul în care se încăpăţîna să primească dovezi de afecţiune sau ajutor.

Nana – motanul povestitor

Unul dintre plusurile cărţii este reprezentată de descrierile fascinante ale locurilor prin care cei doi prieteni călătoresc, dar şi construcţia lui Nana ca personaj. De observat aici imaginaţia vividă a autoarei japoneze. Deşi la început îl respinge pe Satoru, se crează repede un ataşament reciproc.Satoru porneşte cu Nana într-o călătorie aparte, dorind să îi găsească acestuia un alt stăpân. Motivul? Adevăratul motiv va fi dezvăluit în finalul romanului. Satoru reia legătura cu vechi prieteni şi retrăieşte vechi amintiri. Un fapt care mi s-a părut interesant este faptul că bărbatul a avut în copilărie un motan, Hachi, care semăna foarte bine cu Nana.

Ca minus, am observat că acţiunea alertă de la început începe să lâncezească uşor şi interesul tău pentru carte scade puţin. De exemplu, mi-aş fi dorit să ajung mai repede la acea parte în care aflăm de ce Satoru doreşte să îi găsească motanului alt stăpân. Şi cred că întrebarea asta şi-a pus-o fiecare cititor care a citit romanul.Au fost introduse pe parcursul cărţii alte personaje, mult dialog, iar toate astea m-au plictisit puţin. Nu mă înţelegeţi greşit, este o carte extraordinară, dar eu spun doar ce mi-aş fi dorit eu de la această carte. Acest roman este dovada vie că nu doar căţeii pot fi cei mai buni prieteni ai omului, ci şi pisicile. Şi din experienţă proprie, aşa este.

Memoriile unui motan călător este o carte sensibilă, cu multe momente triste, dar care oferă şi multă speranţă. De asemenea, prezintă lungul drum prieteniei şi cunoaşterii de sine, ceea ce mi s-a părut extraordinar.Personajul meu preferat a fost…cine credeţi? Nana, fără doar şi poate. M-a amuzat, m-a întristat, mi-a stors lacrimi şi zâmbete şi mă bucur nespus că l-am cunoscut prin intermediul aceste cărţi minunate.

Recomand cartea?

Cu siguranţă! Eu i-am oferit 4 steluţe din 5 pe goodreads. Vă recomand călduros să o citiţi şi să reveniţi cu impresii.

CITATE

Am ajuns aşadar la final, dar să nu credeţi că v-am spus o poveste tristă! Dimpotrivă, cronica aceasta m-a făcut să-i amintesc de momentele frumoase din călătorie şi mi-a dat curaj să pornesc iar la drum.

Nu zău! Crezi că un motan vagabond, care trăieşte pe apucate, îşi permite să facă pe cusurgiul? Important este să-şi pună burta la cale!

Insula – Victoria Hislop (recenzie)

Autor: Victoria Hislop

Naționalitate: britanică

An apariție: 2005 (2008 la Editura Rao)

Gen carte: ficțiune istorică, dramă, familie

Titlu original: The Island

Număr pagini:  384

Nota goodreads: 4.06

Nota mea: 4/5

DESCRIERE

Confruntată cu iminenţa unei decizii radicale în viaţă, Alexis Fielding îşi doreşte să cunoască trecutul mamei. Dar Sofia nu vorbeşte niciodată despre el. Nu dezvăluie decât că a crescut într-un cătun din Creta, înainte de a se muta la Londra.

Când Alexis se hotărăşte să viziteze Creta, Sofia îi dă totuşi fiicei sale o scrisoare pentru Fotini, o veche prietenă, şi îi promite că prin aceasta va afla mai multe. Sosind la Plaka, Alexis descoperă cu uimire că satul se află la numai o aruncătură de băţ de mica şi acum pustia insulă Spinalonga, fosta leprozerie a Greciei.

Cu ajutorul lui Fotini descoperă, în cele din urmă, istoria pe care Sofia a ţinut-o ascunsă o viaţă întreagă: povestea străbunicii ei, Eleni, şi a fiicelor sale, a unei familii sfâşiate de tragedie, de război şi de pasiune, descoperă legătura ei strânsă cu insula şi puterea cu care i-a controlat pe toţi, secretul păstrat cu stricteţe.

PĂREREA MEA

Victoria Hislop este o autoare britanică care a scris numeroase cărţi, dar din păcate, puţine traduse în limba română. Am citit cu mare interes Insula şi am pe lista mea şi cartea Cei ce sunt iubiţi, apărută în 2020. Insula a apărut prima dată în 2015, iar la noi a fost publicată în 2008, la editura Rao. Eu am citit-o pe kindle, în format electronic, deoarece nu prea se mai găseşte in format fizic.

Are 384 de pagini, se citeşte repede şi te captivează instant. Romanul este o adevărată saga de familie, fiind prezentate 4 generaţii de femei. Acţiunea cărţii are loc în Grecia, în anul 1939. Ca teme principale, avem iubirea, relaţiile, supravieţuirea, amintirile.

Personajele feminine sunt puternice şi m-au impresionat profund. Eleni, Alexis, Sofia, Ana şi Maria sunt femei cu o tărie de caracter impresionantă. Titlul de Insula desemnează un loc numit Spinalonga, unde leproşii sunt exilaţi până la finalul vieţii lor.

Interesant este că pe insulă oamenii se căsătoresc şi duc o viaţă asemănătoarea cu cea de acasă. Cei “sănătoşi” locuiesc pe insula Plaka şi le lipseşte ceva ce au mulţi din Spinalonga: pasiunea şi bucuria de a trăi. Personajul meu preferat a fost Alexis, deoarece este curioasă, independentă şi dornică să descopere detalii din trecut.

Nu mai era nimic de spus. Mama pleca. În seara aceea nu se mai întorcea devreme, împovărată de cărţi, epuizată de oboseală, dar strălucind  de fericirea de a se afla acasă, împreună cu ele. Nu exista întoarcere.

Eleni este nevoită să meargă în Spinalonga, iar soţul ei, Giorgis, rămâne să se descurce singur cu gospodăria şi cu creşterea fiicelor Anna şi Maria. M-a emoţionat profund relaţia puternică dintre el şi soţia lui, pe care nu ezita să o vadă ori de câte ori putea. Deosebită este şi relaţia dintre mamă şi fiice, ele fiind deosebit de afectate de plecarea celei care le-a dat viaţă.

Insula – locul în care lepra distruge vieţi

Sunt foarte multe scene emoţionante în carte şi nu cred că pot alege doar una singură pe care să o menţionez. Viaţa fetelor nu va uşoară nici când vor fi mai mari, iar o anumită întâmplare le va schimba total viaţa. Dar cu tărie de caracter, personajele acestea dau impresia că pot depăşi orice obstacol care pare de netrecut.

Lepra este o boală infecţioasă gravă, cunoscută încă din Antichitate, care astăzi se poate trata. În 1939, atunci când are loc acţiunea cărţii, s-a încercat descoperirea de leacuri care să ducă la tratarea leprei, dar fără succes. Între timp, medicina a evoluat şi astăzi lepra apare doar în condiţii de viaţă mizere şi precare.

Insula este un loc încărcat de semnificaţie, iar personajele trăiesc drame, pasiunii, fac multiple sacrificii şi cunosc sau află ce înseamnă lepra şi consecinţele sale. Cartea este una amplă, absolut fascinantă şi pe care nu am mai putut să o las din mână până la final. Are multe plusuri, dar am descoperit şi un minus: unele descrieri detaliate devin la un moment dat obositoare şi greu de citit.

Spinalonga: insula leproşilor

Mi-am permis să caut câteva informaţii suplimentare despre insula leproşilor şi am descoperit că  Spinalonga este situată în Creta la est de orașul Elounda, dincolo de mlaștinile antice și de un canal îngust artificial întins de un pod.

Există două intrări în Spinalonga, una fiind  intrarea leproșilor, un tunel care se numeşte  poarta lui Dante și alta, poarta inițială situată în fața insulei Pláka. Această nouă deschidere a fost numită astfel de leproșii care nu știau nimic despre soarta lor când au debarcat în insulă.

Cum am mai spus, povestea din această carte este una impresionantă şi dacă nu aţi citit-o, v-o recomand cu mult drag. Aştept, de asemenea, şi păreri.

CITATE

Înţelegea forţa gestului simplu, puterea detaliului. Ştia, bunăoară, că a ţine minte ziua de naştere a unui copil sau culoarea lui preferată putea fi cheia pentru a-i câştiga inima şi mai apoi mintea.

 

« Older Entries Next Entries »